La plecarea reginei lumii libere

Mi-am petrecut întreaga viață de jurnalist știind că, orice s-ar întâmpla, orice nenorociri s-ar produce, orice catastrofe s-ar mai abate asupra unei civilizații tot mai vulnerabile pentru că a uitat de temelia ei morală, există peste mine și peste noi un Dumnezeu, iar pe tronul Regatului Unit o regină de excepție. Această regină a plecat în cea lume și a lăsat întristat întregul glob pământesc. Nu toată lumea știe bine de unde atâta emoție, de unde atâta tristețe, de unde atât de mult doliu?

La aflarea tristei vești, nu mi-am putut reprima gândul spontan că, înainte de orice, epoca ei va trece în istorie drept una de aur. Apoi că a învestit pe lângă premieri buni și mediocri, unii geniali, ca Churchill și Maggie Thatcher. Că și-a făcut mereu, exemplar, datoria. Apoi, că a știut să lupte curajos și tenace pentru familia și pentru țara ei. Că a rămas mereu mama bună a națiunii ei, o lady, o soție credincioasă și credibilă, o bunică și o străbunică veselă și caldă, o doamnă rațională, demnă, decentă, clară, logică, empatică și atașată valorilor tradiționale ale Casei Regale britanice, fiind, cât a trăit, un argument viu greu, poate chiar imposibil de combătut, în favoarea tuturor regaliștilor din lume, care înțeleg ce este și cum funcționează monarhia constituțională. Un sistem în care, mai importante decât orice sunt libertatea, soliditatea instituțiilor care o apără și respectul nu doar pentru ele, ci pentru popor, în fața căruia regele e doar supremul său slujitor.

Mi s-au părut întotdeauna incontestabile capacitatea ei de a sluji, patriotismul ei excepțional și claritatea ei morală extraordinară. Și la fel de evident mi se pare că nu prea se mai ”fac” lideri cu asemenea valori, de o asemenea factură, ideea că familia ei, Regatul Unit și lumea liberă suferă in corpore o pierdere ireparabilă nefiind în cazul săvârșirii ei un slogan, ci o realitate indiscutabilă.

Și am realizat, ca atare, cât de greu îi va fi regelui Charles al III-lea, dacă așa se va numi, să-i preia ștafeta, s-o poarte cu aceeași probitate și demnitate și să fie măsurat cu un om de anvergura ei.

Mi-au dat dreptate multe din reacțiile imediate și mesajele comemorative ale liderilor lumii, de vreme ce mai toate i-au scos în evidență unele din cele mai importante trăsături și însușirile decisive ale unei personalități și ale unui comportament parcă incomparabile și inegalabile.

Între șefii de stat și de guvern de pe întregul glob care au exprimat condoleanțe, Președintele Ucrainei, Zelenski, a transmis ”familiei regale, Regatului Unit și întregului Commonwealth” condoleanțe sincere pentru această pierdere ireparabilă. Gândurile și rugăciunile noastre sunt cu Dumneavoastră”. Marea Britanie este și a promis să rămână unul dintre cei mai puternici susținători ai Ucrainei în războiul de agresiune și invazia declanșate de Rusia împotriva ei. Or, războiul ruso-ucrainean și amenințarea planând asupra păcii lumii din cauza dictatorului rus, a faptelor și arsenalelor sale, reprezintă cea mai amplă provocare la adresa stabilității reprezentate de regretata Elisabeta a II-a. În acest context nu se anunță schimbări de curs la Londra.

”Regina”, a spus proaspăt învestita șefă a guvernului londonez, Liz Truss, ”a fost stânca pe care s-a construit Marea Britanie modernă. Moartea ei e un șoc pentru națiune și întreaga lume.”

Pare clar că o ”stâncă a stabilității”, mai ales în lupta pentru libertate, care implică esențial confruntarea cu dictatorii totalitari, de tip Putin, domeniu în care Regatul Unit s-a specializat de la Churchill încoace, își va dori să fie și succesoarea sa din Downing Street 10, Liz Truss.

Șeful altui stat în război de când a renăscut, ca unul modern, cu terorismul și cu mișcări totalitare, Președintele Israelului, Itzhak Herzog, i-a elogiat reginei ”puterea de a conduce” și calitatea de ”icoană a stabilității și a responsabilității, un far al moralității, al omeniei și al patriotismului”.

În timp ce Papa Francisc i-a lăudat ”simțul datoriei”, America a apreciat-o, la fel ca Israelul, ca temelie a stabilității. ”Într-o lume în veșnică schimbare a fost o prezență constantă și un izvor al consolării și al mândriei pentru generații de britanici, inclusiv pentru mulți care nu și-au cunoscut țara fără ea. Moștenirea ei va juca un rol mare în cărțile de istorie britanice și în istoria lumii noastre”, a spus președintele SUA, Joe Biden.

Președinții Germaniei și Franței și-au trimis și ei mesajele de condoleanțe. ”Regina Elisabeta a marcat acest secol”, a spus Frank-Walter Steinmeier. Cancelarul Scholz a descris-o ca ”un exemplu și o inspirație pentru milioane de oameni, și aici, în Germania”. Macron și-a ”amintit de ea ca o prietenă a Franței, ca o regină cu inimă bună, care a lăsat o impresie durabilă în țara ei și în acest secol”. Demisionarul premier italian Draghi i-a evidențiat ”echilibrul, înțelepciunea, respectul pentru instituții și pentru democrație”. Liderul indian Modi s-a înclinat în fața ”demnității și decenței încorporate de regină în viața publică”. Ce rară calitate, azi.

Până și dictatorii totalitari au avut de transmis mesaje. Șeful de stat și de partid comunist al Chinei, Xi, a calificat pierderea suferită de britanici drept ”mare”. Iar președintele Rusiei a admis că ”regina era o autoritate foarte iubită și respectată.” Știe oare Putin cât respect și dragoste inspiră el însuși? Înțeleg oare dictatorii ce a fost regina Elisabeta înainte de orice?

O femeie de mare omenie. Care știa să râdă și să glumească. Dar și să plângă. La a 60-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz, regina, amintea un prieten, ”a găzduit un grup de supraviețuitori ai Holocastului la Palatul St. James’s, din centrul Londrei. Era prezent și regretatul lord Jonathan Sacks, pe-atunci Rabinul Șef al Marii Britanii. Care și-a amintit apoi că, 'a sosit timpul plecării'. Dar regina a rămas. Și a rămas. Și stătea. Și unul din asistenții ei a spus că n-a văzut-o niciodată să zăbovească atât de mult după ora stabilită pentru plecare. I-a acordat fiecărui supraviețuitor în parte – și era un grup mare – negrăbita ei atenție. A rămas până ce fiecare și-a depănat povestea”. Și nu sunt supraviețuitori care să n-aibă o biografie demnă de narat îndelung. Regina? Plină de omenie.

Nu în ultimul rând sunt îndoliați germanii. Care o iubeau, numind-o simplu: ”die Queen”. Și pentru ei era un simbol identitar, un reper al divorțului de o istorie neagră, pe care au crezut-o exorcizată și al prezentului propriei apartenențe, doar vremelnic trădate, la universul democratic, apusean.

Dincolo de longevitatea record a domniei ei de peste 70 de ani, ”Die Queen” era pentru mulți dintre ei un pol al stabilității și un semn viu al prosperității germane în libertate și demnitate, de care nemții n-au avut parte decât după ce au fost eliberați de Hitler și de nazism prin intermediul trupelor anglo-americane.

În Regatul Unit, capul încoronat nu face politică. Reprezintă națiunea, aplicând principiile democrației. Importanța lui e de ordin în primul rând psihologic. Contează nu atât ce face, cât mai degrabă impresia pe care o face.

Încât, într-o lume zguduită de extremisme și crize multiple și multicefale, ca și de inepția și ticăloșia mai-marilor celor mai diverse țări, ”die Queen” le-a dat și multor continentali sentimentul că reprezenta tot ce era mai bun, mai serios, mai sănătos, mai ferm atașat valorilor civilizației iudeo-creștine între șefii de stat și de guvern ai emisferei occidentale. Cea văduvită de ceea ce s-a putut adecvat numi: regina lumii libere. Dacă nu chiar: regina lumii.