La moartea unui mare și contradictoriu lider

Percepția liderilor istorici depinde în mare măsură nu doar de faptele lor. Sau doar de adevărul obiectiv al consecințelor acestor fapte. Un rol major în configurarea locului lor în manualele de istorie ține de impresiile generate de prezentul istoriografilor, ca și de manipulările menite a le auri blazonul și a rescrie istoria în varii scopuri ulterioare.

De mortuis nihil nisi bene. De morți numai de bine. Și cu atât mai mult când e vorba de astfel de morți. Nu însă dacă acest monopol al narațiunii de ”bine” e de fapt rău, întrucât falsifică istoria și admite găurirea memoriei.

Sigur, într-o eră marcată de războiul de agresiune declanșat de succesorul său de la Kremlin, de ideologia lui nazistă, cu tot cu tentativa de a o impune prin genocid, pentru că ”micii ruși” vor să fie ucraineni, au ales libertatea și se opun reînrobirii în imperiul pe care Gorbaciov l-a demolat, e greu ca moartea ultimului lider sovietic să nu iște emoții mai mari decât ar fi stârnit oricum.

Motive de recunoștință pentru Gorbaciov

Da, rușii, nemții, Europa, democrațiile și în genere omenirea au motive obiective să-i fie recunoscători. În turbulențele finalului de comunism sovietic și est-european, Gorbi a încercat să salveze sistemul amenințat acut de scleroză și de războiul american al stelelor, declanșat de Ronald Reagan, precum și de voința și unitatea luptătorilor pentru libertate polonezi și ar fi putut lesne înnebuni și derapa în frenezie ucigașă. Mai orice pare posibil în smintitoare vremuri tulburi.

N-ar fi fost prima oară. Cea dintâi tentativă de reformă și de liberalizare comunistă, demarată de Lenin sub denumirea de NEP, s-a terminat cu instalarea stalinismului și represiunea. Aveau, după nu foarte multă vreme, să urmeze băile cumplite de sânge ale ”plăieşului urcat în Kremlin, cu degete groase şi grele și cuvintele lui de ghiulele, cu râsul gândacilor mustăţilor strâmbe, căruia-i lucesc a năpastă carâmbii”, spre a nu-l uita pe Ossip Mandelstam, victima lui din 1934. Când Gorbi abia împlinise trei ani. Nu, ultimul lider sovietic nu se compară cu al doilea, pe conștiința căruia apăsau crime de proporții fără precedent în istorie, neegalate până la maoism. Dar comunist a fost și el.

Plin de iluzii despre comunism, a cărui esență tare, totalitară, nu-i permite reformarea, Gorbaciov încercase să readucă muribundul și criminalul sistem pe linia de plutire, operându-l pe cord deschis cu glasnost și cu perestroika. I se poate reproșa că i-a scăpat mâna? Îl apasă o culpă legată de maniera demantelării imperiului sovietic și de haosul ei? Nu era osândit să eșueze? Să fie o figură tragică? Nu era condamnat să piardă controlul unui proces prea mare și viforos pentru o pată pe frunte mică și chiar pentru un cap atât de calm și un temperament atât de flegmatic ca ale lui?

Petele de sânge de pe mâinile lui Gorbaciov

Gorbaciov (pe care nu întâmplător Ceaușescu îl ura) i-a lăsat pe sateliți să se desprindă pașnic de ”soarele” moscovit și de inchiziția lui bolșevică ori să-și umple de sânge, ca românii prigoniți de Securitatea din care s-a ivit SRI, revoluția. A crezut că ajută. Acesta e adevărul. Dar nu tot adevărul.

Ca atare, nu se poate încăleca pe-o șa, pentru c-am spus povestea așa. În fapt, așa au spus-o, mințind pios, pentru că erau recunoscători pentru unificare, nemții. La fel au depănat-o kaghebiștii, dornici să aurească blazonul Rusiei postsovietice și să obțină în Vest avantaje cât mai ample pe bază de narațiuni oricât de incomplete.

Deci mincinoase prin omisiune. Forțele lor combinate au albit istoria URSS aproape la fel de eficient pe cât îmi par că spală SRI-ul și Securitatea anilor 80 cuplul Hodor-Demetriade. Adevărul istoric e însă altul. Și e ceva mai trist pentru bilanțul lui Gorbi. Nu doar Putin kaghebistul, recrutat de trupa protectorului de-o viață al lui Gorbi, dovedește în aceste zile că ultimul șef de stat și de partid sovietic s-a înșelat amarnic.

Speriat de degringolada care cuprinsese Uniunea Sovietică, când forțele centrifuge ale unei imperiu în plină prăbușire au acaparat în 1990 și micile ei țări, determinându-le pe cele baltice să-și ia durabil de pe grumaz cizma rusească, mintea lui de activist, ridicată în vârful bucatelor sub protecția șefului KGB, Andropov, s-a scurtcircuitat și a început să producă rateuri din nefericire sângeroase.

Faptele mai puțin glorioase ale unui erou înecat la mal

Fusesem prezent la demolarea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Plecasem apoi, la București, în decembrie 89. Scriam zilnic, acum peste 30 de ani, despre zguduirile și prăbușirea imperiului sovietic și îmi amintesc de emoția care m-a cuprins în martie 90, când Lituania a îndrăznit prima, între republicile sovietice, să-și declare independența de Moscova și să dea cu tifla Kremlinului.

La butoanele muribundului imperiu mai era Gorbaciov. Căruia întreaga Europă i se simțea pe drept îndatorată. Dar Gorbaciov începuse să-și regrete impulsul de a demara procesul trecerii în neființă a sistemului, în urma deciziei de a nu-și păta mâinile cu sânge și de a admite și germanilor reunificarea pașnică, și celorlalți central și est-europeni decomunizarea în revoluții fie de catifea, fie însângerate de barbaria poliției politice a Ceaușeștilor, ca a românilor. Ar fi vrut să evite însă cu orice preț descompunerea Uniunii Sovietice. Pe care o iubea, cum a admis el, cu toată ființa sa.

Ca atare a trimis la Vilnius KGB-iști și tancuri, mobilizând, ca Putin după el în estul Ucrainei, marea minoritate rusă din micile țări baltice. Demersuri similare adoptase Moscova, sub Gorbaciov, și în Republica Moldova. Unde vărsările de sânge au debutat în noiembrie 90, la Dubăsari, în urma declarației de independență a basarabenilor, împilați și rusificați cu forța după 1812. În 1992, armata rusă le-a câștigat separatiștilor instalați la Tiraspol războiul și Moscova a continuat apoi, sub Elțîn, să le acorde sprijin militar, politic și economic, permițând miniregimului stalinist din zonă să supraviețuiască, să sugrume libertatea oamenilor și să provoace o secesiune durabilă de Moldova. Debutul conflictului înghețat din Moldova e și vina, ce-i drept nu exclusivă, a lui Gorbaciov.

Net mai contondent e ce s-a întâmplat sub Mihail Sergheevici în republicile baltice. Într-o tentativă sinistră de mobilizare a gloatei ruse și de lovitură de stat, menită să oprească dezmembrarea URSS, trupele lui Gorbaciov au omorât, în ianuarie 1991, cu ajutorul tancurilor trimise la Vilnius să ia cu asalt parlamentul și televiziunea locală, cel puțin 14 lituanieni, din mulțimile strânse să-și apere cu pieptul gol, în fața blindatelor comuniste, instituțiile și independența.

Vărsări de sânge. Dar și meritul indiscutabil că n-au fost de mari dimensiuni. Și o fantomă

Criminalii de la Vilnius? Unități speciale și parașutiști ruși. Primele gloanțe s-au tras noaptea, ca hoții, în acele zile însângerate din ianuarie 1991. Nu mai puțin de 700 de oameni au fost răniți, în parte grav. Dar crimele regimului Gorbaciov împotriva balticilor debutaseră anterior, prin blocadă economică și masive infiltrări de polițiști politici.

Abia Boris Elțîn, care s-a întâlnit cu liderii baltici, a pus capăt ticăloșiei criminale a Kremlinului. Nu Gorbaciov, care le fixase lituanienilor un ultimatum pentru data de 11 ianuarie 1991. Iar apoi s-a dat ordin să se tragă. Ci Elțîn. Acesta este purul adevăr. Adevărul istoric.

Care include însă și faptul că Gorbaciov n-a încercat să-i întoarcă mâna la spate lui Elțin. KGB-ul l-a arestat pe Mihail Sergheevici și a încercat să învârtă spre trecut roata istoriei în vara anului 1991, acum exact 31 de ani. La finele acelui an de grație, Gorbi avea să-și dea, presat de Elțin, demisia. Abia așa s-a putut dizolva Uniunea Sovietică, pe care ultimul ei lider de partid și de stat nici în ruptul capului n-ar fi vrut s-o lase să moară.

Ce rămâne după el? Chiar dacă debutul sângeros al ultimului an al carierei sale ar fi lipsit, niciun lider politic nu merită elogii deșănțate. Necum unul comunist. Care n-a putut împiedica involuția spre cele ce se petrec azi în Ucraina, poate ”cel din urmă act al istoriei sovietice”, după cum califică actualul război profesorul Ioan Stanomir.

Pradă himerelor nu doar privind comunismul, ci și patria sa, Rusia n-ar fi fost, potrivit lui, în stare să fie agresoare, să ducă războaie de cucerire, pentru că, dixit Gorbi la un post public german, ”(Rusia) are destul pământ, destule bogății”. Gorbaciov a rămas până la capăt doldora de ură ”pe singura febră esențială de pe glob, SUA”, după cum a declarat el în urma atacului rusesc din 2014 împotriva Ucrainei. Când, în ton cu propaganda putinistă, Gorbaciov a aplaudat raptul și anexarea, de către Putin, a Crimeei. Pentru ca în decembrie 2021, cu două luni înaintea invaziei în Ucraina, când Putin își masase deja trupele la frontieră, Gorbaciov să abereze că ”trufaș și arogant e Vestul”, nu succesorul său la Kremlin, pe care l-a iubit tot pe atât de mult pe cât l-a detestat pe Elțîn.

Acestea fiind spuse, nici meritele sale incontestabile n-ar trebui măturate sub covor. Fără Gorbaciov, dezagregarea și prăbușirea infectului imperiu comunist ar fi putut fi însoțite de o tragedie de proporțiile geografice uriașe ale Uniunii Sovietice, al cărei demn gropar s-a dovedit Mihail Sergheevici. Uniune pe care urmașul său, Vladimir Vladimirovici, vrea s-o scoată din mormânt și s-o resuscite. Ca să fi avut dreptate Marx și Engels măcar într-o privință. ”O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului.”

Ce contează că pare mai degrabă fantoma nazismului? Nu-i tot un drac?