La 40 de ani după Tito

Această dată a fost atât de marcantă pentru o generație întreagă precum avea să fie mai târziu data de 11 septembrie: fiecare știa să spună unde se afla atunci când un funcționar cenușiu, cu o figură tristă, a anunțat la televizor, pe 4 mai 1980, într-o duminică, moartea lui Tito. La Split, pe coasta Mării Adriatice, echipa locală Hajduk tocmai juca împotriva formației Steaua Roșie Belgrad, când vestea a fost făcută publică de crainicul stadionului în minutul 41. Zeci de mii de oameni au început să plângă, un jucător s-a prăbușit pe teren. Spontan, 50.000 de voci au început să cânte împreună: Tovarășe Tito, îți jurăm: nu ne vom abate niciodată de la drumul tău!

40 de ani mai târziu, peste tot în fostul imperiu al celui decedat atunci domnește, clandestin, dar evident, o așa-numită "Titostalgie", după cum a definit fenomenul cercetătorul cultural sloven Mitja Velikonja. Loialitatea perenă față de vechiul lider se poate vedea la standurile de suveniruri și la piețele de vechituri. O benzinărie sârbească este aranjată ca un fel de loc de rugăciune cu icoane ale lui Tito. Portrete ale mareșalului în uniforma sa albă atârnă pe pereți în baruri moderne. Cele mai puternice dovezi ale supraviețuirii acestuia sunt însă sondajele de opinie anonime – și elogiile aduse legendarului șef de stat și de partid după mai multe runde de băutură în cârciumi.

Lucrurile stau exact pe dos în domeniul public oficial. Niciunul din cele șapte state din fosta Iugoslavie nu a reușit să găsească o formulă acceptabilă de onorare a realizărilor vieții celui numit cu respect "Bătrânul".

În Croația, țara sa de baștină, personalitatea fostului lider al partizanilor și om de stat este foarte controversată. Satul în care s-a născut Tito, la granița croato-slovenă, care până în anii 90 era încă un memorial al luptei partizanilor, a fost transformat într-un fel de muzeu apolitic. Rămâne însă un loc de pelerinaj. Mult timp după prăbușirea Iugoslaviei, piața din fața teatrului național din centrul Zagrebului, oraș guvernat de social-democrați, a purtat numele mareșalului Tito; abia în 2017 s-a constituit o majoritate în consiliul municipal care a decis schimbarea denumirii în "Piața Republicii Croația". Orașul Rijeka are încă o mare Piață Tito.

Pentru "Comunitatea democratică croată", mareșalul este o non-persoană. Partidul de guvernare preferă să amintească de victimele lui Tito, nu de fostul lider. Anual, politicieni de frunte, inclusiv fosta președintă a țării, participă în localitatea austriacă de graniță Bleiburg la comemorarea mai multor mii de colaboratori ai regimului național-socialist, a căror ucidere a fost aprobată de dictator la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe întemeietorul partidului, Franjo Tudjman, să copieze fidel stilul fostului lider al partizanilor, până inclusiv la detaliul uniformei. Dacă îi întrebi pe oameni în țară cine a fost "cel mai mare croat din toate timpurile", Tito câștigă în mod regulat în fața lui Tudjman.

Tito este în continuare bine văzut în Bosnia-Herțegovina și Macedonia de Nord. Niciuna din aceste două țări nu s-a bucurat neapărat de independența obținută după destrămarea Iugoslaviei. La Sarajevo, cel mai mare bulevard poartă numele lui Tito, la Skopje se găsește chiar un monument Tito. Slovenia este divizată în această chestiune, la fel ca Croația, dar tinde spre stânga – ceea ce face ca imaginea lui Tito să fie una pozitivă. În Kosovo, cu populația tânără a noului stat, trecutul iugoslav pare aproape uitat. În rândul generației mai vârstnice însă, Tito este în continuare bine văzut, pentru că a sprijinit autonomia provinciei, în ciuda opoziției sârbești. Fostul șef al comuniștilor Mahmut Bakalli, care s-a alăturat mai târziu naționaliștilor, avea sufrageria decorată cu fotografii ale lui Tito.

În Serbia, atitudinea față de Tito este mai degrabă confuză. Slobodan Milošević, omul puternic al anilor 90, a ignorat complet în discursurile publice moștenirea lui Tito și a retras privilegiile văduvei acestuia. Pentru naționaliștii radicali sârbi, croatul este o figură detestată: el este acuzat că ar fi ținut intenționat Serbia sub călcâi, în beneficiul celorlalte națiuni ale Iugoslaviei. Dar pentru că o mare majoritate regretă destrămarea Iugoslaviei, fostul lider al acesteia se bucură încă de mare susținere în rândul populației sârbe. Popularitatea postumă a lui Tito este exacerbată de faptul că niciuna din țările fostei Iugoslavii nu se bucură de prestigiul deținut de aceasta – nici pe plan extern, nici în rândul propriilor cetățeni.

Tito a reprezentat mândria națională, un sentiment care a dispărut împreună cu el. Tito a fost o legendă încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: un rebel misterios, pe care nimeni nu l-a văzut și pe care toți îl cunoșteau doar pe numele său de luptă, la fel ca mai târziu în cazul lui Ché Guevara. Iar cetățenii fostei Iugoslavii, indiferent de naționalitate, s-au umplut de mândrie atunci când Tito străbătea cu iahtul său mările lumii, se împrietenea cu Willy Brandt, Nehru, Nasser și Sukarno, îi cânta la pian reginei Elisabeta a Marii Britanii, iar la înmormântarea sa veneau toți liderii mondiali. După moartea lui Tito, în 1980, a început declinul. Vremurile bune, precum cele din anii 60 și 70, nu aveau să se mai întoarcă vreodată.

Nici istoricilor nu le este mai ușor cu Tito. O biografie amplă, mai degrabă favorabilă, a slovenului Jože Pirjevec a fost tipărită în multe exemplare. Ambivalența domină însă verdictele posterității. Sunt lăudate ruperea sa de Stalin în 1948, implicarea sa pentru Mișcarea de Nealiniere și pentru țările lumii a treia, liberalismul relativ al regimului său. În partea negativă se află uciderile în masă imediat după a doua conflagrație mondială și insula închisoare Goli otok, unde erau trimiși la început rivalii pro-sovietici ai lui Tito și mai apoi și alți disidenți.

O problemă în abordarea importanței lui Tito este faptul că nu a mai rămas nimic din realizările acestuia. El nu s-a preocupat de succesiune, iar după moartea lui a început practic destrămarea statului. Oricât de bine ar fi văzut el în continuare, Tito nu mai reprezintă un model de orientare pentru nimeni.