Kosovo: verdict pentru un alt provizorat

"Kosovo şi-a dobândit independenţa, de ce nu ar putea şi secuimea să aibă autonomie? Trebuie să ieşim în stradă, dacă este nevoie". Cuvintele vicepreşedintelui popular al Parlamentului Europeran Laszlo Tökes au născut - şi vor mai naşte - reacţii virulente. Pentru că tonul folosit a dorit să fie aşa.

Laszlo Tökes ştie foarte bine că mesajul lui are acoperirea dreptului absolut democratic la demonstraţii paşnice. Dar ştie la fel de bine că această interpretare firească este un rafinament adresat elitelor şi, în general, oamenilor cu scaun la cap, în vreme ce mesajul brut ajunge şi acolo unde poate fi răstălmăcit. În ambele tabere.

Bulgărele s-a pus în mişcare. Poate se va topi la timp, cât e mic, pe fondul a ceea ce se vinde ca fiind cea mai fierbinte dintre verile aciuiate în memoria omenirii. Care memorie n-o fi nici ea chiar atât de scurtă.

Sentinţa Curţii de la Haga în cazul Kosovo are un firesc al ei. În cea mai logică dintre lumile posibile, e greu de imaginat că două naţiuni care şi-au făcut răul pe care şi l-au făcut, reciproc, sârbii şi albanezii în Kosovo - direct şi / sau prin intermediari - ar mai putea să coabiteze, prea curând. Dar nu trăim în cea mai logică dintre lumile posibile. Dovezile ne sunt la îndemână la orice pas şi pe toate palierele.

Verdictul de la Haga se distinge prin câteva întrebări de genul celor care, pe la începutul secolului 20, primeau, din partea unui distins profesor român de filosofie, răspunsul "Ţine doi lei şi du-te să bei o bere".

Aşadar: ceea ce nu este ilegal este implicit legal? Dacă privim spre Germania şi Olanda, avem două exemple că albul nu este neapărat opusul negrului ci şi vecin cu cenuşiul. Prostituţia nu este nici legală, nici ilegală în Germania - ci tolerată. La fel, consumul de droguri uşoare în Olanda: nu este ilegal, dar nici legal nu este - ci tolerat.

Pentru a doua bere, responsabil este preşedintele Curţii de la Haga, care a argumentat ferm şi răspicat: "Limbajul folosit în rezoluţia 1244 este în cel mai bun caz ambiguu, în ce priveşte situaţia dată". Rezoluţia Naţiunilor Unite din iunie 1999 vorbeşte despre indivizibilitatea teritoriului Republicii Federative Iugoslavia. Cât se poate de limpede. De ce, oare, judecătorului japonez nu a folosit motivul dispariţiei entităţii statale (prin separarea Muntenegrului de Serbia) ci a recurs la o explicaţie care nu face altceva decât să întărească impresia că nu trăim în cea mai logică dintre lumile posibile?

Nu mai ai argumente, în acest context, să îi combaţi pe cei ce povestesc cursul recent al istoriei ca pe o înşiruire de bias-uri. Au dreptatea lor. Şi nu neapărat pentru că aşa ar sta lucrurile (deşi poate chiar aşa stau), ci pentru că de prea multe ori ai fost chemat să taci pentru că, vorba acelui banc, tu crezi ce vezi sau ce-ţi spun eu?

Curtea de la Haga s-a spălat pe mâini, sperând să pronunţe un verdict de aşa natură formulat încât fiecare să poată pleca acasă cu ce îi place mai mult. De ieşit a ieşit un verdict pe măsura epocii pe care Naţiunile Unite o traversează, de ani buni. Şi un prelungit provizorat, fără orizont - în folosul cui se va pricepe să-l exploateze.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz