Iudeo-creştinism autodistructiv

În răstimp de numai două zile, islamiştii palestinieni ai grupărilor teroriste Hamas şi Jihadul Islamic au lansat aproape 700 de rachete asupra populaţiei civile a statului evreu. Ploaia fără precedent de bombe, rachete şi obuze a sfârşit prin a ucide patru israelieni nevinovaţi.

A rănit peste 230 de persoane. Şi a provocat pagube considerabile. În ripostă, forţele israeliene au efectuat aproximativ 250 de raiduri, ucigând în Gaza o serie de terorişti ai Hamas şi ai Jihadului Islamic. Partea palestiniană ar fi vrut să îngreuneze bilanţul celor peste 20 de persoane ucise în Gaza atribuind tirului israelian moartea unor victime uşor de exploatat propagandistic, în speţă o femeie gravidă şi un copil. Israelienii au respins prompt şi categoric acuza, reliefând că palestinianca însărcinată şi bebeluşul ei au pierit din cauza defecţiunii unei rachete lansate de teroriştii palestinieni.

Experienţa tinde să confirme verdicitatea informaţiilor difuzate sub sigla certitudinii de către autorităţile israeliene. Dar nu bilanţul tragic al violenţelor ori victimologia competitivă merită să fie tematizate prioritar. Ci amploarea fără egal a atacurilor Jihadului Islamic şi ale Hamas, organizaţia islamistă care stăpâneşte, în numele Frăţiei Musulmane, fâşia Gaza. Precum şi cauzele agresiunii. 

Ele nu ţin doar de conflictul pe teritoriu, sau pe resurse. Ci şi de o vinovat neglijată latură religioasă, precum şi de păcate grave în materie de descurajare. Nu puţini analişti israelieni îşi pun problema adecvării ripostei israeliene la ameninţare şi la principul disuasiunii. Acceptarea de către liderul guvernului de dreapta al statului evreu a armistiţiului a suscitat la Ierusalim critici masive, incusiv ale şefului opoziţiei, Benny Gantz, un om politic situat la stânga de premierul Netanyahu. Gantz a deplâns o costisitoare erodare a disuasiunii şi supunerea în faţa şantajului terorist.

Condamnat pentru lipsă de curaj şi tenacitate, şeful guvernului de la Ierusalim a replicat că măsurile de adoptat implică ”răbdare” şi vor trebui ”chibzuite îndelung” şi cu grijă. E evident că, dincolo de intensitatea fără precedent a raidurilor israeliene, ripostând în Gaza ultimului tir de rachete palestinian, liderul statului evreu temporizează, poate spre a proteja derularea în condiţii pasabile a apropiatului Concurs Muzical Eurovision, programat să aibă loc peste zece zile la Tel-Aviv.

Dar faptul că refuză să ordone o campanie de o duritate suficientă să-i descurajeze pe extremişti nu calmează defel aprehensiunile multor israelieni şi, în special, pe ale celor locuind în sudul statului evreu. Nici condamnarea "în termeni dintre cei mai duri”, de către secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a tirului de rachete lansat din Gaza "îndeosebi asupra centrelor populaţiei civile” nu-i va linişti durabil. În fond, ONU şi-a făcut o tradiţie din a trata Israelul cu o vitregie de o virulenţă egalată doar de clemenţa aratată duşmanilor statului evreu şi regimurilor şi mişcărilor teroriste musulmane.

Concomitent, oricărui observator lucid şi imparţial ar trebui să-i fie clar ce înseamnă tărăgănarea, fie şi din raţiuni diplomatice comprehensibile, a unui conflict finalmente inevitabil cu grupările teroriste. Statul fie şi vremelnic cu mâinile în sân e la fel de pernicios ca eronata calibrare a reacţiilor occidentale la terorismul islamist al ultimelor două decenii. Or, un flagrant şi foarte bizar dezechilibru a marcat sistematic aceste reacţii. Emoţii debordante, manifestări vulcanice de simpatie cu victimele musulmane şi condamnări lingvistic riguros exacte ale islamofobiei a suscitat, bunăoară, masacrul de la moscheile neozeelandeze. Unul la fel de înfiorător precum crimele în masă  teroriste, anticreştine, din bisericile din Sri Lanka şi de aiurea, sau cele antievreielti din SUA şi Israel.

Or, ca şi cum cele din urmă n-ar fi simetric abominabile, ecoul lor din presă şi indignarea generată în vest pălesc vădit în comparaţie cu revolta prelungă iscată de cele antimusulmane. În plus, e remarcabilă şi câtuşi de puţin întâmplătoare grija cu care elita politică şi mediatică din Apus se fereşte să tematizeze substratul religios al atacurilor anticreştine şi antisemite, ignorând sau abordând în surdină apartenenţa confesională a victimelor terorii islamiste. 

Dar, nota bene, doar dacă ele sunt creştine sau evreieşti. Insuficient reflectată e şi raţiunea acestei selective şi specioase puneri a batistei pe ţambal. La rădăcina ei se va depista nu doar laşitatea elitelor de stânga, apusene, faţă cu extremismul islamist, ori reflexele relativismului radical şi ale corectitudinii politice inclusiv faţă de o alteritate ameninţătoare. Ori sindromul Stockholm, iubirea pervertită a victimei faţă de agresorul ei terorist. La  toate acestea se adaugă un impuls autodistructiv.

E indiciul urii de sine a unei părţi substanţiale a elitei civilizaţiei iudeo-creştine. Una căreia povara etică a celor 10 porunci venind la pachet cu religiile detestate de Marx şi de Nietzsche i se pare excesivă. Ca atare, preferă asumării ori tolerării lor binevoitoare să le denunţe şi să asiste la distrugerea lor. Manifestă deci înţelegere faţă de grupurile hotărâte să demoleze civilizaţia construită pe temei iudeo-creştin. Ori aderă la aceste grupuri, optând pentru o complicitate activă. 

E altfel inexplicabilă dificultatea cu care această elită progresistă înţelege componenta genocidală a îngăduinţei arătate teroriştilor şi sponsorilor lor, de felul ayatolahilor iranieni, care finanţează producţia şi achiziţia de rachete palestiniene. A-i lăsa să câştige şi să scape de pedeapsă şi de oprobriu după ce au comis crime împotriva umanităţii, e a-i stimula şi a încuraja viitoare crime similare. Sau de şi mai înfricoşătoare amploare. Şi a pregăti terenul unui viitor Holocaust.

Inutil de subliniat că în pericol nu sunt doar credincioşii religiilor agresate de terorism islamist şi temeiul spiritual al civilizaţiei apusene. Ci şi democraţiile, în speţă lumea liberă pe care o alcătuiesc statele de drept liberale, al căror establishment se vede discreditat de propria abulie şi impotenţă.

În aceste condiţii ar fi fost dezirabil ca Biserica Răsăriteană să salveze ce e de salvat din credibilitatea elitelor europene. În loc să constituie însă o contrapondere etică credibilă la nevolnicia şi inadecvarea clerului şi tagmei politico-mediatice apusene, BOR s-a făcut partaş al cleptocraticului regim pesedist şi pare să fi trecut definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra bisericilor care, pe model rusesc, pun voluntar umărul la reificarea mesajului lor spiritual şi la manipularea politică a credincioşilor creştini.

Ce păcat.