Ion Iliescu - un bilanţ tragic pentru România

Acum câteva luni mi-a căzut în mână o carte, a cărei lectură n-a întârziat să mă întristeze. Dezamăgirea mea nu se datora apariţiei acestui dialog dintre Vladimir Tismăneanu şi Ion Iliescu, altfel binevenit, ci modului deferent şi prea puţin critic în care era purtată această discuţie cu la acea dată atotputernicul preşedinte al României. Pe întinse porţiuni interlocutorul său derapase, căzând greţos în admiraţie faţă de una dintre cele mai nefaste personalităţi ale istoriei româneşti comuniste şi postcomuniste. Pentru autorul româno-american, împărtăşitul socialism al lui Iliescu şi al propriei sale familii fusese suficient spre a sfârşi prin a da la iveală un volum de-a dreptul deprimant din perspectiva multiplelor deformări ale adevărului istoric, pe care cartea "Marele şoc din finalul unui secol scurt" le conţine. În mare parte necontrazis, liderul postdecembrist şi–a permis să le pună în circulaţie prin intermediul bunăvoinţei unui politolog de mare clasă.

Cartea ne propune imaginea unei "bunicuţe" bine intenţionate, hotărâte să profite de ocaziile istoriei, care nici usturoi n-a mâncat, nici ţara nu şi-a ostracizat-o ani la rând, trimiţându-i în repetate rânduri pe mineri să pună la pământ primele nuclee ale societăţii civile româneşti. Episoadele cu bâtele şi barbariile lui Miron Cozma, care au întârziat cu ani de zile integrarea apuseană a României erau prezentate reactiv, ca situaţii ivite fatal, în pofida sforţăriilor de bine ale prezidentului, şi nu cum a fost de fapt, ca o consecinţă a dezbinărilor prezidenţiale aplicate conform principiului "divide et impera".

Iată că luni 20 decembrie Iliescu a recidivat într-un interviu acordat televiziunii române. E-adevărat că şi TVR-ul s-a relansat în vechile sale exerciţii limbistice, trimiţând în arenă – la trântă cu veşnicul zâmbilă, un mare meşter al puterii şi distorsiunilor – pe un tânăr ori strivit de importanţa interlocutorului său prezidenţial, ori prea puţin dotat intelectual pentru a încerca măcar să-i ţină piept. Că TVR n-a găsit o soluţie mai adecvată spune multe despre profesionalismul conducerii televiziunii purtând pe umeri povara prea grea a unui Valentin Nicolau mult agreat de PSD, partidul-stat al lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase.

Rezultatul a fost pe măsură. Conform afirmaţiilor celui care a câştigat fără scrupule şi drept de apel bătălia pentru putere în România postceauşistă, nu minerii ar fi inventat violenţa, ci, bat-o vina, tot opoziţia democratică, şi-anume în ianuarie şi februarie 90. Ca şi cum înscenările şi sforăriile feseniste n-ar fi existat. Ca şi cum clica instalată la cârmă în decembrie 89 n-ar fi fost atunci suficient de abilă, cu toată securitatea şi serviciile ei de dezinformare intacte aflate la cheremul ei, să provoace prin false conflicte debarcarea oricărui lider alternativ de felul lui Dumitru Mazilu. Şi ca şi cum instrumentele regimului totalitar nu i-ar fi stat la dispoziţie spre a lega de mâini şi de picioare – la nevoie prin intermediul ciomăgarilor din Valea Jiului - orice personalităţi autentic anticomuniste, precum Corneliu Coposu, care ar fi putut periclita menţinerea la timonă a "bunicuţei".

Amneziile din monologul iliescian transmis de TVR la rubrica "interviuri" acoperă largi şi importante segmente ale realităţii româneşti din ultimul deceniu şi jumătate. Uitat a fost jalnicul tratat încheiat de România iliescistă cu o Uniune Sovietică defunctă, uitate şi felicitările adresate cândva de Adrian Năstase puciştilor, care, la Moscova, au încercat cândva în zadar să întoarcă înapoi roata istoriei, arestându-l pe Mihail Gorbaciov. Uitată a rămas lăsarea de izbelişte a românilor basarabeni, întârzierea gravisimă a integrării ţării în structurile euro-atlantice, trecut în uitare şi faptul că Ion Iliescu a patronat ani şi ani la rând un jaf de proporţii naţionale, datoria externă a României crescând (în timp ce baronii partidului stat se îmbuibau liniştiţi) de la 9 miliarde sub Emil Constantinescu, la 30 de miliarde sub succesorul său.

Lapsusurile de memorie ale lui Iliescu Ion nu sunt ce-i drept totale. Mai există în discursul prezidenţial, cum ar putea fi altfel, pe lângă lacunele ample şi inevitabile regrete, ba chiar şi-un mea culpa, apt să ne trezească simpatia faţă de cel care, totuşi, a reuşit măcar performanţa reală a asumării responsabilităţii statului român pentru crimele antonesciene şi exterminarea evreilor români. Că Iliescu şi-a umbrit până la urmă, dintr-un calcul politic de conjunctură, şi această rară pată de lumină a preşedinţiei sale prin decernarea Stelei României unui extremist de felul lui C.V.Tudor e tipic pentru un om prins în final de carieră între ciocanul poftei sale incomensurabile pentru putere şi nicovala dorinţei lui la fel de puternice de a nu rata cu nici un preţ intrarea în capitolele pozitive ale cărţii de istorie a românilor.

Dar ce păreri de rău ( în fond la fel de edificatoare ca şi amneziile sale) are astăzi fostul preşedinte? Episoadele penibile cu regele. Cu care, ce-i drept, a izbutit într-un târziu să se împace. In mod semnificativ, când şeful statului – în exerciţiu la data difuzării interviului - a admis în fine că a greşit şi el, a recurs frecvent la persoana I-a plural, vorbind despre "noi". La autoelogii, Iliescu a continuat să-l prefere pe "eu".

Mai important, Iliescu deploră faptul că n-a reuşit "să rezolve mai bine Piaţa Universităţii" (sic). Sintagma lămureşte totul. Că preşedintele postdecembrist şi-a manifestat această credinţă la aproape 15 ani de la mineriada din 13-15 iunie trădează involuntar dacă nu paralizia mentalităţii sale bolşevice, în orice caz incapacitatea sa de a învăţa. Cum altfel e posibil ca, după un deceniu şi jumătate de la eveniment, bărbatul de stat al României postceauşiste să considere că ”Piaţa Universităţii" ar fost (prin implicaţie cel puţin) bine rezolvată, devreme ce a deplâns că şi-a ratat şansa de a o rezolva mai bine? La urma urmei, sugerează Iliescu istoricilor, el unul şi-ar fi făcut datoria cu vârf şi îndesat prin veşnic evocatele sale tentative de a amorsa un dialog cu demonstranţii din Piaţă (la care i-ar fi trimis pe Pleşu, Dinescu, Hăulică şi Caramitru). Tentativele ar fi eşuat chipurile din pricina "pretenţiilor exagerate" ale demonstranţilor, care insistau –auzi nebunie – asupra unor negocieri televizate. Potrivit lui Iliescu, revendicările ar fi stârnit ”opoziţie în CPUN", ai cărui membri – din nou, nu el, ci ei, CPUN-ul – ar fi întrebat ”dar cine sunt aceştia, ce legitimitate au"?

Incă şi mai edificator e că, în 2004 acelaşi Ion Iliescu reţine ca definitoriu pentru democraţie nu componenta libertăţii, ci diversitatea, admiţând doar cu regret necesitatea ei. Nimic nu-i ilustrează mai pregnant convingerile şi limitele lor decât afirmaţia rostită de Iliescu la TVR, în decembrie 2004, potrivit căreia ”atunci a apărut ideea asta cu pluralismul, cu pluralitatea de partide”. Ca şi cum ideea democraţiei parlamentare ar fi fost invenţii ale anului 1990.

Pe cine să mai mire modul în care, cu valizele la uşa Cotrocenilor, Ion Iliescu se vede pe sine şi ţara pe care a condus-o pe faţă sau din umbră timp de 15 ani. El unul nu ar fi fost "corupt de putere”. Intreaga sa administraţie a reprezentat o mare cleptocraţie, după cum, fie şi cu formulări ceva mai diplomatice, sau mai tranşante au constatat rând pe rând societatea civilă românească, membrii opoziţiei liberal-democrate, observatorii occidentali şi nu în ultimul rînd raportorii UE. Cu toate acestea el unul ar fi rămas, potrivit sugestiilor iliesciene, curat ca lacrima. Iar asta în ciuda minerilor, a baronilor locali, a hămesitului PSD în frunte cu Adrian Năstase, a căluşului pus în gura massmediei publice române, despre care Iliescu n-a suflat o vorbuliţă în interviul său final. Nu-i vorbă, că nici n-a fost întrebat. Induioşător, nu-i aşa?

In schimb Iliescu a fost întrebat dacă, ”aşa cum afirmă adversarii dvs., v-aţi cramponat vreodată de putere"? Aş, de unde. Aţi ghicit desigur că lui Iliescu Ion "îi place politica, dar nu puterea". El săracul ar fi vrut să fie "inginer, dar n-a putut”..., nu l-au lăsat. Dar, ca de atâtea ori, gura păcătosului adevăr grăieşte. Intrebat ce-i doreşte noului preşedinte al României, Ion Iliescu şi-a rezumat fără să vrea propriile deficienţe, recomandându-i lui Traian Băsescu să-şi păstreze decenţa în comportament, să nu se rupă de cetăţeni, să nu se lase corupt de putere. O fi ştiind el, Ion Iliescu, ce vorbeşte.

Cât despre "decenţa" luptei sale politice la baionetă cu Adrian Năstase, reizbucnită fireşte după ce alegerea neaşteptată a noului preşedinte le-a încurcat rău socotelile mai marilor pesedişti, răpindu-le ex-comuniştilor nereformaţi sinecura cea mai grasă, cea de la cârma statului, rămâne de văzut cât de constructivă se va dovedi ea pentru fostul partid-stat. Un lucru e clar. Setea de putere nu l-a părăsit câtuşi de puţin pe Ion Iliescu. O vom vedea la lucru în culise. Vom asista la etalarea vechilor ei capacităţi destructive ori de câte ori Ion Iliescu va trage sforile spre a-şi păstra întâietatea în partidul croit de el cu stofa PCR. Ori spre a împiedica de pildă alegeri anticipate rapide, menite să clarifice raporturile de forţă parlamentare şi să deblocheze drumul reformelor româneşti. Vom fi în continuare martorii talentului unui politician de excepţie, care va manevra constant să torpileze şansele noului preşedinte de a avea o administraţie monocoloră şi a viitorului guvern de a lucra altfel decât sub veşnicul şantaj al unei moţiuni de cenzură şi a spectrului unui scrutin impus în momentul optim pentru forţele neschimbării în bine a ţării.