Invidia şi funeraliile democraţiei liberale

S-a discutat şi se discută în continuare, mult, despre plafonarea salariilor managerilor. În Germania, a devenit un loc comun să se interpreteze rezultatul referendumului elveţian pe această temă ca un semnal important pentru întreaga Europă.

A surprins, în acest plebiscit, numărul mare de adeziuni la ideea ca acţionarii să mărginească lăcomia managerilor marilor firme din Ţara Cantoanelor, limitându-le retribuţiile imense.

„Tocmai elveţienii să ajungă să facă aşa ceva!” - au exclamat unii comentatori, exprimându-şi uimirea în legătură cu o decizie adoptată nu în Burkina Faso, ori în Albania lui Enver Hoxha, ci în prospera Elveţie, tărâmul ceasornicelor precise, al marilor bănci, trusturi şi concerne.

Ideea, care nu e nouă, a vehiculat-o bunăoară, în campania electorală, şi liderul socialist al Franţei, Francois Hollande, înainte ca invidia pe bogătaşi, criza, şi promisiunile de frânare a austerităţii să-l propulseze la putere anul trecut, a făcut mulţi emuli şi în Germania.

Sigur, globalizarea nu s-a soldat doar cu extinderea libertăţii, ci a avut şi o serie de efecte pernicioase. Între care amplificarea clivajului dintre bogaţi şi săraci.

Or, „pe vremuri, bogăția (și îmbogățirea) erau mai puțin vizibile, se ascundeau. Nu numai că scara corupției este (azi) alta, dar lip­sa de ruşine a atins proporţii nebănuite..., există un factor psihologic hotărâtor: com­paraţia. Etalarea bogăției este insu­por­ta­bi­lă, în cadrul sărăciei generale”, scrie Ion Vianu, în Revista 22, referindu-se la situaţia din România.

În est, ca şi în vest, nimica nu suscită azi mai lesne adepţi şi aderenţi decât pica pe oamenii bogaţi şi setea de vindictă iscată de succesul altora. E un simţământ larg împărtăşit, situat la temelia multor populisme.

Pare, ca atare, că resorturile idiosincrasiei la bogăţia altora, care s-a manifestat de altfel, din plin, şi în ideea introducerii taxei pe tranzacţii financiare, menite, în mod ideal, să le bage mâna în buzunar bancherilor, dar care va sfârşi probabil prin a-i sărăci pe clienţii de rând, nu trebuie expediate prea lesne.

Fiindcă aceste resorturi sunt profunde şi parţial tenebroase. La mijloc nu e doar activitatea hipersexy a unui Robin Hood, ci şi o extrem de păguboasă cultură a pizmei, a ranchiunei şi invidiei şi încălcarea ultimei din cele 10 porunci, în speţă a comandamentului divin cerându-ne să nu râvnim la bunurile altora.

Sigur, pare foarte atrăgătoare şi tentantă propunerea zăgăzuirii abundenţei ieşite din comun a marilor bogătaşi şi umplerii, până la un nivel suportabil, a actualei prăpastii dintre avuţia miliardarilor sărăntoci. Dar toate acestea implică nu doar reducerea perceptibilă a libertăţii, ci şi un atentat sindicalist la meritocraţia instituită, salutar, de capitalism.

Unul din efectele previzibile ale unui astfel de proces ar fi fuga unora din liderii cei mai capabili în ţările şi regiunile care nu vor sucomba ispitelor neomarxiste. Prin ricoşeu, dacă va urma exemplul Elveţiei, Europa, să nu-i fie de deochi, se va vedea la un moment dat văduvită de o parte din managerii ei cei mai iscusiţi şi competenţi în materie de sporire a resurselor şi bogăţiei unei societăţi. Iar sărăcia ar lua, inevitabil, proporţii.

Încât, paradoxal, una dintre cele mai nefericite consecinţe ale prosperităţii cvasi-generale induse de capitalism, care a făcut posibilă globalizarea este extinderea, generalizarea şi mondializarea idolatriei faţă de invidie, a sărăciei şi a antiliberalismului pe care le produce.

Pizma, să nu uităm, a contribuit din plin, cândva, la succesul celor mai cumplite şi mai sângeroase revoluţii colectiviste din istorie, cea nazistă şi cea comunistă. Întrucât, prin erodarea eticii protestante, nici occidentul nu mai e la adăpost de tentaţii totalitare şi de ispita de a cotiza la edificarea unor dictaturi ale majorităţii, cultul ranchiunei se pregăteşte poate azi să îngroape democraţia liberală.