Intervenţia NATO în Kosovo şi dreptul internaţional

Martie 1999: sensibilizată de experienţele negative din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, conducerea Alianţei Nord-Atlantice era decisă să nu mai accepte încă o „epurare etnică”.

Pentru prima oară în istoria NATO, secretarul general al Organizaţiei, Javier Solana, l-a autorizat pe comandantul trupelor Alianţei pentru Europa, Wesley Clark, cu prima misiune în afara graniţelor statelor membre NATO.

Această „intervenţie umanitară” a Alianţei a fost o noutate şi în privinţa dreptului internaţional. Criticii ofensivei militare din Kosovo au atras atenţia că, pe de o parte NATO a acţionat fără un mandat clar din partea Naţiunilor Unite, ceea ce contravine dreptului internaţional; pe de altă parte, Alianţa a acţionat în afara graniţelor statelor membre şi a violat integritatea teritorială a Iugoslaviei.

Adepţii intervenţiei militare consideră însă că mandatul Naţiunilor Unite a fost acordat atât prin adoptarea unor serii de rezoluţii, cât şi prin incapacitatea Consiliului de Securitate de a impune solicitările adresate Belgradului.

Înainte ca trupele Alianţei să pătrundă în Iugoslavia, ONU solicitase în repetate rânduri retragerea armatei sârbe din Kosovo, cerinţă ignorată însă de guvernul de la Belgrad şi de preşedintele sârb, Slobodan Milosevic.

Ca urmare, intervenţia NATO în Kosovo era strict necesară pentru acordarea de sprijin umanitar populaţiei din regiune, dar şi pentru asigurarea păcii mondiale.

Joseph Marko, expert în drept internaţional, consideră că intervenţia NATO în Kosovo a arătat care sunt punctele slabe ale dreptului internaţional, oferind în acelaşi timp şi noi impulsuri pentru dezvoltarea legislaţiei în acest sens.

„Kosovo a fost o răscruce de drumuri, în ceea ce priveşte dreptul internaţional. Din cauza membrilor cu drept de veto, Consiliul de Securitate al ONU este în mod clar incapabil să acţioneze în situaţii de criză. Intervenţia umanitară a NATO în Kosovo ne oferă şansa de a discuta asupra principiului de suveranitate statală din alte puncte de vedere”, explică Marko.

Cu toate acestea, expertul consideră că dreptul internaţional este încă departe de a oferi soluţii clare în situaţii de criză: „În 1999 se punea problema dacă o intervenţie umanitară este legală din punctul de vedere al dreptului internaţional. Cred că lipsa unui răspuns clar în acest sens este o problemă cu care ne confruntăm şi astăzi.”

Pe de altă parte, expert în problemele Balcanilor, Franz-Lothar Altmann, atrage atenţia că unele state membre din Consiliul de Securitate al ONU, precum Rusia, tind să interpreteze cazuri asemănătoare într-un mod diferit, aşa cum s-a întâmplat în cazul provinciei Osetia de Sud din Georgia:

„Rusia a susţinut întotdeauna că este adepta principiului de integritate teritorială şi invulnerabilitate a graniţelor, aplicând însă în Georgia exact metoda contrarie.”

În concluzie? În cadrul ONU nu s-au putut impune până astăzi nici adepţii integrităţii teritoriale absolute, nici susţinătorii unei „intervenţii umanitare”.