Imigrația românească între starea de drept și starea de fapt

Președintele Traian Băsescu era prevenit probabil de acest deznodământ în momentul în care a cerut concetățenilor săi să nu mai cumpere “zarzavaturile olandeze”.

Cuvântul ”zarzavaturi” a fost premeditat poate la rândul său, căci poartă cu sine o ușoară nuanță depreciativă.

Contrareacțiile acestea din partea românilor erau întrucâtva previzibile. O criză de mândrie rănită era inevitabilă după atâtea refuzuri și insinuări neonorante și nu e de mirare nici faptul că ea este exprimată de însuși președintele țării care s-a definit de la bun început ca un demagog, în sensul etimologic al termenului și nu neapărat în cel negativ.

Dar ceea ce lipsește cu siguranță din acest tablou este o privire limpede asupra situației ca și o abordare mai sinceră atât din partea Vestului cât și din partea Estului.

Un ajutor prețios vine din partea unui cercetător catalan, Miguel Pajares, expert al Comitetului Economic și Social European pentru imigrație și azil și Președinte al Comisiei Catalane de Ajutor pentru Refugiați. În cadrul unui studiu preluat de platforma românească CriticAtac, Miguel Pajares arată că românii, în ciuda faptului că sunt cetățeni europeni cu acte în regulă, se încadrează perfect în profilul sociologic al imigrantului. Au existat în anii din urmă și tentative românești de a studia fenomenul migrației forței de muncă, ca de exemplu cercetările finanțate de Fundația Soros din România, dar ele au fost grevate de preocuparea prea subliniată de a pleda în favoarea migrației. Angajamentul ideologic, de altfel onorant în favoarea libertăților fundamentale, a îngustat perspectiva observației științifice.

Miguel Pajares arată însă ca pe un fapt social obiectiv că, spre deosebire de britanici, francezi, olandezi aflați și ei număr destul de mare în Spania, românii sunt percepuți ca imigranți cu toate conotațiile dezavantajoase ale termenului. Miguel Pajares susține că : ”Potrivit prevederilor legale ale Uniunii Europene, sau cel puțin conform jargonului Comunității Europene nu sunt considerați imigranți nici românii, nici britanicii, deoarece deplasările în cazul Uniunii Europene nu sunt considerate fenomene migratorii, ci de mobilitate. În ciuda acestei situații, românii care trăiesc în Spania ocupă un loc în societate, pe piața forței de muncă și în imaginarul colectiv care îi menține în categoria de imigranți.” Cu alte cuvinte realitatea de drept nu reușește să acopere realitatea de fapt și, în consecință, nicio pledoarie împotriva discriminării nu ar putea anula, dintr-o dată, această stare de lucruri.

Românii au atras însă atenția asupra lor și din cauza faptului că migrația s-a produs într-un interval de timp foarte scurt ca o explozie, a înregistrat proporții masive de ordinul sutelor de mii de persoane și a fost la originile sale preponderent ilegală. Citând documente oficiale din 2006, Miguel Pajares arată că printre marocani doar unul din cinci era ilegal, printre ecuadorieni unul din patru nu avea acte în regulă, românii în schimb fiind în afara legii în proporție de trei sferturi. Concluzia cercetătorului spaniol este categorică: ”Majoritatea românilor care trăiesc în prezent în Spania au sosit fără să aibă acte în regulă.”

Astăzi însă Olanda și celelalte state care îi susțin tacit poziția evită să spună că se tem nu doar de corupția vameșilor de la frontierele răsăritene și de prezumtivii asiatici răufăcători, ci poate mai ales de imigrația românească care are toate trăsăturile imigrației non-europene. Autoritățile românești evită și ele să abordeze problema deschis, preferând să profite de quid pro quo-ul creat ca să preseze pentru respectarea convențiilor legale. Dar politica abia de aici ar trebui să înceapă: de la cunoașterea și recunoașterea realității de fapt.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel