Un proces care nu se mai încheie

Judecarea dosarului Revoluției de către camera preliminară a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu aduce surprize.

Procesul în care Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu și fostul general al Aviației militare Iosif Rus sunt acuzați de infracțiuni contra umanității merge mai departe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pus azi în discuție lipsa de competență în judecarea dosarului Revoluției, urmând să decidă, peste o lună, dacă trimite cauza spre o altă instanță. Cum era de așteptat, judecătorii de la ÎCCJ se spală din nou pe mâini, motivând că, la momentul comiterii faptelor, Ion Iliescu nu avea calitatea de președinte al României, care atrăgea, de fapt, competența instanței supreme. 

Ion Iliescu va împlini pe 3 martie 93 de ani. Asta doar așa, ca informație, nu că i-aș dori ridicarea la ceruri mai înainte ca o sentință dreaptă să-l condamne pentru „psihoza teroristă care a fost indusă cu intenţie prin diversiuni şi dezinformări şi a provocat, după 22.12.1989, un număr de 862 de decese, 2.150 răniri, lipsirea gravă de libertate a sute de persoane, vătămări psihice“, potrivit rechizitoriului întocmit de procurorii Secțiilor Parchetelor Militare.

Dosarul Revoluției a fost retrimis de nenumărate ori procurorilor de către judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru refacerea rechizitoriului, fie pentru administrarea de noi probe, fie pentru eliminarea unora considerate neconcludente, fie pentru vicii de procedură. Inculpații își văd de treabă, în timp ce Justiția a răspuns de-a lungul anilor la comanda politică. O face și acum, chiar dacă am scăpat de securea MCV. Cine spune că a existat voința politică pentru judecarea celor trei inculpați minte. Fie din reacredință sau interese oculte, fie din ignoranță.

Despre epopeea Dosarului Revoluției s-au scris tone de hârtie, așa că nu o voi relua. Mulți români, mai ales victimele și urmașii celor uciși, o știu pe de rost. Însă consecințele pentru România ale crimelor de după 22 decembrie ’89, odată cu acapararea puterii politice de către Ion Iliescu, au început să se piardă în cenușa istoriei.

Crezul lui Iliescu: „Lasă-i să moară proști!“

Un rechizitoriu jurnalistic pe latura civilă pentru cât rău a făcut Ion Iliescu României în cele trei mandate de președinte ar putea umple o bibliotecă ale cărei rafturi să cuprindă tomuri despre izolarea de Occident, despre reactivarea Securității sub numele conspirativ de SRI, despre subordonarea politică a Justiției și a Bisericii, despre împroprietărirea clientelei politice cu vile de sute de milioane de euro sub pretextul unei legi de retrocedare a bunurilor către foștii proprietari, despre manipularea și îndobitocirea maselor prin dezideratul „Lasă-i să moară proști!“

De bună seamă că tematica enunțată nu ar acoperi nici măcar un raft din biblioteca ticăloșiei, doar pe latura răspunderii civile, a „emanatului“ pervers care ne-a ținut zece ani pe tușa istoriei.

Când diavolul se ascunde sub semnul crucii

Un fapt mai puțin livrat de mass-media opiniei publice este concubinajul dintre Ion Iliescu și fostul patriarh Teoctist, care în 19 decembrie 1989 îi trimitea o telegramă de felicitare lui Nicolae Ceaușescu, pe patru pagini, care se încheia astfel:

„În aceste momente de însufleţire românească şi în prag de An Nou, vă rugăm să primiţi, mult stimate domnule preşedinte, ca simbol al preţuirii ce vă păstrăm, urările noastre calde şi sincere, izvorâte din adâncul inimii, de multă sănătate, fericire şi de noi puteri de muncă, pentru a conduce în acelaşi mod strălucit naţiunea română spre noi şi măreţe realizări. Întru mulţi şi fericiţi ani!“

Teoctist i-a trimis oribila telegramă lui Ceaușescu după ce, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989,  43 de cadavre ale manifestanților împușcați la demonstrațiile din Timișoara între 16 și 18 decembrie, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean Timiș, au fost ridicate de la morgă și transportate la București, unde au fost incinerate în Crematoriul Cenușa. Dictatorul Ceaușescu nu a mai trăit „mulți și fericiți ani“, fiind executat la Târgoviște în ziua de Crăciun în urma unui proces care a fost scris la București de Ion Iliescu și Gelu Voican-Voiculescu.

Izvoarele concubinajului dintre liber-cugetătorul Iliescu şi păcătosul în cele lumești Teoctist (membru în Marea Adunare Națională) ne duc în perioada anilor ’70, când s-au cunoscut, amândoi îndeplinind funcţii importante în capitala Moldovei. Iliescu era prim-secretar al comitetului judeţean al PCR Iași iar Teoctist mitropolit al Moldovei, cu reşedinţa la Iaşi.

În primele zile ale lui 1990, în urma presiunii opiniei publice care l-a acuzat că nu s-a opus demolării unor biserici la ordinul lui Ceaușescu, patriarhul comunist și-a dat demisia din fruntea BOR. După doar trei luni de pocăință, zice-se, la Mănăstirea Sinaia, Teoctist se va întoarce în scaunul patriarhal, pentru că, vezi doamne, au fost primite cereri din toată țara din partea credincioșilor, a clerului de la parohii și mănăstiri. În realitate, satrapii din jurul lui Iliescu au făcut ce știau mai bine, anume au pus pe seama credincioșilor împlinirea unui scop al fostului președinte.

Subordonarea politică a preoților, în schimbul ascunderii dosarelor de informatori

Acesta a fost punctul-cheie al reînnodării concubinajului dintre Iliescu și patriarhul Teoctist. Cazul e tras la indigo după reactivarea fostei Securități în urma a două luni și jumătate de „penitență“ în exercițiul funcțiunii. Iliescu avea nevoie și de sprijinul BOR pentru alegerile din 20 mai 1990, la fel cum a avut nevoie și de sprijinul fostei Securități. L-a avut cu asupra de măsură din ambele părți. Agenții electorali ai Bisericii au fost la fel de eficienți ca și agenții electorali ai fostei Securități.

Așa a început subordonarea politică a Bisericii după decembrie ’89, mai exact, așa au continuat să păcătuiască preoții, la fel cum o făcuseră și în regimul comunist. Nu toți, dar suficient de mulți cât să zmintească mințile a sute de mii de enoriași. La schimb, pe lângă alte servicii ale puterii politice controlate de Ion Iliescu, arhivele SRI care conțineau dosarele preoților și ierarhilor colaboratori ai Securității aveau să fie predate CNSAS printre ultimele. A fost timp suficient ca unele dosare să dispară în negura unor relații oculte dintre purtătorii de sutană și purtătorii de grade din SRI.