"Mulţi dau crezare propagandei absurde"

În 2020, într-o dimineaţă de octombrie, am dat drumul în locuinţa mea din Budapesta postului public de radio. Premierul ungar Viktor Orban vorbeşte acolo periodic şi eu ascult adesea postul respectiv de radio. În acea dimineaţă el a făcut o paralelă între homosexualitate şi pedofilie. El a declarat că ungurii sunt un popor răbdător în privinţa homosexualităţii, dar există o linie roşie, şi aceasta sună în felul următor: "lăsaţi-ne copiii în pace!"

Nu mi-a venit să cred că Orban îi compara pe homosexuali cu pedofilii. A fost cumplit să aud această minciună josnică, strigătoare la cer, pe care el a răspândit-o în faţa unui auditoriu numeros. Pentru mine acel moment a fost un moment de cotitură. După aceea nu am mai văzut cu aceiaşi ochi viaţa mea în Ungaria. Mă întrebam: oare câţi tineri homosexuali, care-şi descoperă acum sexualitatea, care oricum au dubiile lor, se gândesc acum la suicid?

Cuvintele lui Orban au fost atunci punctul culminant al retoricii sale homofobe. Cu câţiva ani înainte nu jucase un mare rol, dar din 2017-2018, Orban a început să transforme homofobia în temă de campanie. Pe atunci oamenii nu erau atât de receptivi la aşa ceva ca acum. Aceasta fiindcă Orban este un politician care încearcă cu consecvenţă să elimine orice urmă de solidaritate din societate, cu obiectivul de a-i instiga pe oameni unii împotriva celorlalţi. Şi asta-i reuşeşte destul de bine, inclusiv cu această temă.

Ura se amplifică

Începând din 2021, după adoptarea legii împotriva aşa-numitei propagande homosexuale, societatea este tot mai otrăvită. Între timp o parte din populaţia Ungariei asociază homosexualitatea cu pedofilia. Cred că societatea ungară a ajuns la un punct de cotitură, în care starea de spirit împotriva homosexualilor, ura pe unii ca noi, devine tot mai mare.

La mine personal nu se vede neapărat că sunt homosexual, dar în cercul meu de prieteni unii din cei care sunt mai feminini au făcut deja experienţe negative. Un prieten de-al meu a fost atacat în iunie 2021 în centrul Budapestei de un grup de bărbaţi. L-au jignit homofob şi l-au bătut. Atât de rău încât a ajuns ulterior la spital.

"Propaganda homofobă este un păcat"

A fi homosexual sau lesbiană nu a fost niciodată uşor în Ungaria. Eu personal am avut noroc. Am crescut într-o familie în care homosexualitatea nu a fost niciodată o temă. De aceea niciodată nu s-au făcut presiuni asupra mea. Când am descoperit că sunt homosexual, mi s-a părut că e ceva normal. Se întâmpla în pubertate, când aveam 13-14 ani. Mi-am dat seama pe atunci că nu eram îndrăgostit de frumoasa profesoară de fizică, ci de profesorul de sport.

Cu toate acestea mi-am ascuns homosexualitatea. Câţiva ani mai târziu a început să mă încerce un sentiment de ruşine. Pe la 16 ani mă gândeam să mă sinucid. Mulţi tineri homosexuali se luptă cu astfel de gânduri negre. Tocmai de aceea este, din punctul meu de vedere, un mare păcat să faci propagandă homofobă, fiindcă tinerii homosexuali sunt foarte sensibili şi vulnerabili.

Personal  am trecut cu bine peste perioada aceea. Apoi am încercat şi cu fetele. Am avut două prietene cu care am avut, cu fiecare, o relaţie bună şi serioasă. Privind retrospectiv, a fost un drum pe care am apucat-o din pricina presiunii sociale. Mulţi homosexuali îl parcurg. Au nevastă, copii, familie. Dar în cele din urmă nu este ceea ce vor, şi asta dăunează tuturor celor implicaţi. Când mă aflam împreună cu cea de-a doua prietenă în faţa deciziei de a mă căsători sau nu, m-am decis să nu mai trăiesc în minciună. Pe atunci aveam 25 de ani.

Au mai trecut cinci ani până când am avut pentru prima dată un partener homosexual. Aveam 30 de ani, şi în acel scop a trebuit să călătoresc în străinătate, în SUA. Am avut acolo o bursă şi prima mea relaţie homosexuală. De atunci duc o viaţă homosexuală medie.

"Majoritatea nu ne înţelege"

În perioada aceea le-am spus părinţilor mei. M-au iubit întotdeauna, aşa că ştiam că nu am de ce să mă aştept la ceva rău dacă le spun. Tatăl meu nu a avut de atunci niciodată vreo rezervă faţă de mine. mama a fost la început îngrijorată. Se gândea probabil ce va spune lumea. Dar cândva lucrurile s-au calmat.

Nici în cercul meu de prieteni şi cunoscuţi nu am avut niciodată experienţe neplăcute. Nici eu nu spun oricui că sunt homosexual. Adevărul este, de asemenea, că nu mă plimb de mână cu partenerul meu prin Budapesta decât foarte rar.

Minorităţi împotriva altor minorităţi

Atmosfera generată de propaganda homofobă a regimului Orban le face grea viaţa homosexualilor. Între timp s-a ajuns la un nivel, în care se afirmă că dacă vestul va ajunge să domine Ungaria, copiii vor fi siliţi să-şi facă operaţie de modificare a sexului. Cred că o parte din societatea ungară dă crezare acestei propagande. Pentru mine e ceva de neînţeles.

Din păcate trebuie să spun că şi noi, minorităţile, ajungem în situaţii în care se dovedeşte că nu învăţăm neapărat din incitarea împotriva noastră. Îmi aduc aminte că acum 10 ani mă aflam în concediu împreună cu prieteni. Era seară, mâncam, beam, stăteam de vorbă, şi de-o dată am discutat despre problematica romilor în Ungaria. M-a afectat să aud că toţi prietenii mei homosexuali repetau toate stereotipurile despre romi: că nu vor să muncească, că fac copii ca să primească de la stat indemnizaţie, că fură şi aşa mai departe. Găsesc că e trist că noi, minoritate, suntem atât de insensibili cu alte minorităţi.

Unde se va ajunge?

Între timp situaţia a devenit pentru noi apăsătoare în Ungaria. Îmi iubesc ţara, Ungaria, o ţară fantastică, cu o cultură minunată. Dar este trist că o minoritate se află în anul 2022 în situaţia de a se confrunta cu un discurs atât de încărcat de ură împotriva ei. Eu am o relaţie fericită, o familie care mă iubeşte şi un cerc de prieteni care mă sprijină şi îmi dă putere. Dar dacă prietenul meu nu ar fi vrut până acum  să rămână în ţară, din motive de seviciu, eu aş fi plecat în străinătate demult. Fiindcă discursul homofob permanent de sus îmi prejudiciază viaţa de zi cu zi şi calitatea vieţii.

Este trist că un guvern care se califică drept naţional alungă atât de mulţi oameni de valoare din ţară, care nu mai suportă situaţia, pur şi simplu. Unde va duce acest climat - asta vom vedea. În istoria Ungariei s-a întâmplat de mai multe ori ca asemenea perioade de incitare să aibă o evoluţie foarte negativă. Dacă voi vedea că lucrurile într-acolo se îndreaptă, voi pleca din Ungaria, deşi îmi iubesc ţara de obârşie.

Zsolt Reviczky, în vârstă de 54 de ani, a studiat la Politehnică dar lucrează de decenii ca fotograf. A lucrat pentru publicaţia bulevardieră budapestană Mai Nap, apoi, din 2005, pentru cotidianul de stânga Nepszabadsag, care a fost cumpărat în 2016 de un apropiat al lui Orban pentru a fi închis. Din 2017 Reviczky lucrează ca fotograf pentru săptămânalul independent HVG. Toate imaginile din acest articol sunt făcute de el.