Havel şi Iliescu

Revoluţia de catifea debutase cu doar câteva săptămâni înainte, la mijlocul lunii noiembrie 1989, prin demonstraţii studenţeşti de felul celor care au loc în aceste zile în Iran.

Dar, spre deosebire de brutala represiune la care se dedă regimul fundamentalist-islamic al aiatolahului Khamenei şi al ciracului său, Ahmandinejad, în Cehoslovacia potentaţii comunişti au înţeles rapid că n-au loc de întors.

Gorbaciov şi conducerea KGB-ului sovietic îşi luaseră mâna protectoare de pe regimurile comuniste pure şi dure din estul Europei.

Din cele patru, care mai existau în toamna anului 1989, la Berlin, Sofia, Praga şi Bucureşti, nu mai rămăsese în decembrie decât cel al lui Ceauşescu, răsturnat şi el de revoluţie şi apoi de lovitura de palat a lui Ion Iliescu şi compania.

În timp ce pe străzile Bucureştiului se vărsa, după accesul la putere al lui Ion Ilici Iliescu, mai mult sânge decât înaintea debarcării Ceauşeştilor, iar Mircea Dinescu anunţa live, la tv, victoria revoluţiei care tocmai se confisca, schimbarea de catifea învinsese la Praga cu adevărat.

În timp ce la Bucureşti se instalau la putere eşaloanele secunde şi terţe ale partidului comunist şi ale Securităţii, la Praga puterea îi era predată unui disident.

În timp ce intelectualul Havel îi chema pe emigranţii cehi şi slovaci din occident să se repatrieze de urgenţă şi să pună mâna la reconstrucţia ţării, în România se dădeau lovituri de palat; era debarcat vicepreşedintele FSN, Mazilu; se interzicea PCR, pentru ca a doua zi Iliescu să se răzgândească şi să propună un referendum; se scotea Securitatea în afara legii şi se reînvia după înscenarea unor ciocniri etnice la Târgu Mureş; se chemau muncitorii de la platformele industriale să lupte contra moşierilor, burjuilor şi intelectualilor; se pregăteau noile vărsări de sânge ale mineriadelor; şi nu se vindea ţara celor care n-au mâncat salam cu soia.

Azi, mii de cehi au celebrat la Praga 20 de ani de la accesul la preşedinţia ţării al lui Vaclav Havel. În România, preşedinte de „onoare” al PSD continuă să fie, culmea, Ion Ilici Iliescu, omul providenţial "pentru liniştea noastră", invitat zilele trecute să preia puterea în partid de la cel pe care primul preşedinte postceauşist al României îl numea "prostănac".

N-a venit oare timpul să se schimbe ceva fundamental şi în România? Oare câtă vreme va mai trebui să treacă înainte ca România să dispună de un partid social-democrat care să nu fie o matrioşă comunistă?

Oare câtă apă va trebui să mai curgă pe Dâmboviţa şi pe Dunăre înainte ca CNSAS să fie repus în drepturi, lustraţia să fie adoptată, iar spectrul sistemului totalitar să fi fost definitiv exorcizat?

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz