Gruparea politico-militară care nu vrea să lase puterea

Suntem în continuare prinși în distorsionările originare ale grupării din jurul lui Ion Iliescu, care au ridicat o plasă de siguranță pentru ca aceia care au ucis și apoi uzurpat ceea ce societatea a făcut bine să scape nu doar nepedepsiți, dar și cu pârghiile de a controla resursele și de a manipula drumul democratic al țării.

În operațiunea de distorsionare și în cele din urmă de uzurpare a voinței populare se găsesc germenii clivajului care a ținut România nu doar în stare de tensiune, într-o formă de complicitate cu punerea în scenă a răului cel mai mic, ci și vulnerabilă în fața Rusiei.

Diversiunea din 1989, scrie fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu, coordonată de gruparea politico-militară condusă de Ion Iliescu – aripa politică – și generalul Nicolae Militaru – aripa militară, a asigurat o continuitate dramatică a controlului resurselor țării de către oameni legați direct de Moscova, prin GRU, mai ales.

Teza procurorului, în rechizitoriul Dosarului Revoluției, întors însă din drum, este aceea că Ion Iliescu nu a asigurat doar o conducere politică, prin CFSN, ci una politico-militară, care a dus la cea mai perfidă complicitate între cei care au ucis români ieșiți în stradă pentru libertate și cei care au orchestrat crimele de după 22 decembrie, într-o lovitură de stat prin care pârghiile controlului – politic, militar, informațional – au fost confiscate de Iliescu, Voican Voiculescu, Brucan și Militaru.

Diversiunile dramatice din acele zile au lăsat în mentalul colectiv germenii manipulărilor sistemice din ultimii 35 de ani, pe de o parte și, pe de altă parte, o relație disfuncțională și pervertită cu autoritățile politice, văzute cel mai adesea ca având o agendă diferită de cea socială/societală. Dincolo de asta, însă, au plantat semințele pe care Rusia, cu concursul tip idiot util sau intenționat al unor oameni din instituțiile autohtone, le crește acum la București.

“Ceea ce este cert însă este că, după 1989, Ion Iliescu a încheiat un tratat cu Uniunea Sovietică (Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie - 5 aprilie 1991) și nu a intenționat sub nicio formă să ancoreze România în structurile euro-atlantice.

Poziția lui Iliescu este importantă pentru că ea modelează și astăzi o parte din spectrul politic: un curent anti-occidental latent, o întoarcere spre Moscova evitând în același timp o dependență prea mare, o manevră între Est și Vest, cu un naționalism suveranist care asigură suprastructura ideologică. Această gândire are rădăcini profunde în România - liberalii au propagat în perioada interbelică "Prin noi înşine", legionarii doreau un stat național autosuficient, iar comuniștii nu s-au dezmințit în această privință”, argumentează istoricul de origine elvețiană Oliver Jens Schmitt, într-un text publicat pe spotmedia.ro.

Imediat după preluarea puterii politico-militare, scrie Ranco Pițu într-un volum de sinteză a rechizitoriului prin care Parchetul l-a acuzat pe Ion Iliescu de crime contra umanității, gruparea Iliescu – Militaru a repus în poziții de forță militari care colaboraseră, într-o formă sau alta, cu GRU sau KGB, ceea ce a dus, argumentează fostul procuror, la o re- KGB-izare a României.

Asta nu a presupus însă o lovitură de stat dată din afara României, ci una care a confiscat o revoluție populară legitimă, în beneficiul unei grupări autohtone.

Puteţi citi articolul integral AICI.