Germania şi marele ei frate turc

Te iei cu mâinile de cap. Căci nu mai ai loc de revizionişti. Sunt, literalmente, pe tot terenul. Putin, adulatorul lui Stalin, e doar un caz în speţă. Mai sunt multe altele. De pildă cel reprezentat de politrucii şi judecătorii din buzunarul său, precum şi de extremiştii de pretutindeni, care-l ridică în slăvi pe liderul rus ori pe alţii ca el.

Obsedaţi fiind de istorie, adepţii unor ideologii totalitare au, prin definiţie, mari dureri de cap cu un trecut neconvenabil. Unul care, pentru a nu se permite demascarea neghiobiei sau ticăloşiei marelui frate, trebuie rescris urgent. Într-una din memorabilele capodopere ale lui Orwell, "1984", această misiune revine unui minister numit "al adevărului", ale cărui minciuni trebuie împachetate frumos, astfel încât ficţiunea să treacă lejer drept realitate ori de câte ori e refăcută.

Cine crede că ne-am ocupa aici de literatură de anticipaţie greşeşte grav. Suntem în plină muncă de ilustrare, ca fiind de-o ardentă actualitate politică, a cărţii lui Orwell. Autorul, un frăţior mai mare, care şi-a asumat această nobilă sarcină, e chiar actualul preşedinte al Turciei, Erdogan. Care încearcă să angajeze în acest efort guvernul german, spre a-l transforma într-un „mintrue”, un „minister al adevărului” sui generis.

Pe liderul islamist de la Ankara l-a deranjat rău rezoluţia tardivă adoptată, la începutul lunii iunie, de Bundestagul german. Care, după ani de aparent interminabile pertractări, a reuşit să se îmbărbăteze suficient spre a spune, finalmente, lucrurilor pe nume. În speţă, spre a califica drept "genocid" genocidul comis de turci asupa armenilor. În fapt, asupra populaţiei creştine trăind în Imperiul Otoman, în 1915.

Întrucât, în reacţie, Ankara a pedepsit instantaneu Republica Federală, interzicând parlamentarilor germani să-i viziteze pe militarii nemţi dislocaţi la Incirlik spre a apăra, - cum oare pe cine? pe turci, desigur, căci sunt membri ai alianţei nordatlantice -, Germania s-a perpelit mult şi bine.

Mai nou, realpoliticienii ei de serviciu au crezut că au depistat soluţia salvatoare. Săptămânalul german Der Spiegel a difuzat ştirea de senzaţie, potrivit căreia guvernul berlinez e hotărât să se distanţeze de rezoluţia Bundestagului. Vineri, hebdomadarul german s-a văzut nevoit să se distanţeze de ştirea cu distanţarea guvernamentală. În forma ei revizuită, am aflat că "distanţarea" nu va mai avea loc. Conştient de consternarea şi indignarea iscate în valuri de previziunea presei, purtătorul de cuvânt al guvernului german a dezminţit-o, dar a admis că verdictul parlamentului cu privire la armeni nu are, citez „caracter obligatoriu”.

Încurcat de misiunea sa imposibilă de a salva faţa guvernului german fără a compromite definitiv nici prestigiul democraţiei nemţeşti, nici relaţiile Berlinului cu Ankara, purtătorul de cuvânt al Angelei Merkel, Steffen Seibert, a dat din colţ în colţ. Fostul jurnalist a contestat disocierea guvernului german de propriul său parlament federal. Dar ministrul german de Externe, Frank Walter Steinmeier, omul care stăruie şi asupra unei cât mai rapide ameliorări a relaţiilor vestului cu Rusia, chiar dacă Moscova nu evacuează Crimeea ocupată, a insistat.

„Evident că parlamentul are dreptul şi libertatea de a comenta chestiuni politice, dar nu fiecare rezoluţie pe care o adoptă este, aşa după cum afirmă chiar Bundestagul, cu caracter obligatoriu”, a spus Steinmeier. Pardon? Ne aflăm oare la balamuc?

Dar oare ce înseamnă „caracter obligatoriu?” De când există în democraţii parlamentare şi state de drept liberale guverne pentru care a ţine cont de un adevăr istoric şi a-l respecta nu are un caracter obligatoriu? De când e oare facultativă pentru un guvern o hotărâre adoptată de un parlament şi democratic şi deloc penal?

Desigur, formal, există rezoluţii care nu au putere de lege. Apoi, desigur, Germania are un interes legitim să salveze în Turcia şi în alianţa cu Ankara ce se mai poate, eventual, salva. Întreaga lume liberă şi întreaga Europă au un interes legitim ca Turcia să combată Statul Islamic (nu şi pe kurzi) şi să nu se alieze cu alţi islamişti ori extremişti, cu dictatori şi lideri totalitari, din Rusia şi până în Iran.

În fine, este misiunea diplomaţilor să încerce să reducă fricţiunile existente astfel încât să se găsească soluţii acceptabile în vederea reluării unei cooperări deopotrivă necesare şi fructuoase. Dar, dincolo de imoralitatea gestului politic de închinăciune în faţa Ankarei, un demers atentând serios la demnitatea statului ce-l întreprinde şi la calitatea democraţiei sale, ce e oare căciulirea în faţa unui tiran ca Erdogan? Ce e docilitatea în faţa oricărui tiran?

Nu e, mult mai mult, în plan politic, decât o simplă nerozie. O nouă mostră de „realpolitică”, încurajându-i pe despoţi în viitoare tentative de şantaj.

Atât şi ar fi fost destul. Dar e mai grav. Căci nu Elveţia sau Marea Britanie sunt aici în cauză, ci Germania, primus inter pares în Europa, dar şi, concomitent, statul care i-a succedat Celui de-al Treilea Reich şi ca atare moştenitorul unei istorii dificile. Din care face parte şi susţinerea Imperiului Otoman în epoca în care, în Turcia, se omorau în masă, sistematic, armeni şi creştini. Se estimează că acestui genocid, trecut un secol sub tăcere, i-au căzut victimă aproximativ un milion şi jumătate de creştini.

Nu se vede cum i s-ar putea oare lărgi spaţiul de manevră Germaniei, cum i s-ar putea lărgi capacitatea de acţiune şi cum i s-ar ameliora prestigiul, ca, în plină încleştare cu islamismul militant, Berlinul să lanseze semnale de tolerare a revizionismului istoric. Şi încă, de dragul unui frate mare turc.