Germania lui Merkel la început de sfârşit

Angela Merkel, creştin-democraţii şi marea lor coaliţie cu social-democraţii încasaseră în toamna anului 2017 o palmă electorală dintre cele mai răsunătoare.

Creştin-democraţii câştigaseră scrutinul, dar înregistraseră scorul lor electoral postbelic cel mai dezastruos. Iar social-democraţii se prăbuşiseră mai rău decât oricând în existenţa lor îndelungată. 

Normal ar fi fost ca liderii celor două partide să-şi asume răspunderea, să analizeze cauzele catastrofei, să tragă concluziile necesare şi să facă loc altora, mai buni. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. La Berlin, Merkel a continuat să mizeze, cu maximă energie, pe continuarea marii coaliţii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Voinţa electoratului, bulversat de incertitudini legate de globalizare şi digitalizare, angoasat de migraţie şi deschiderea graniţelor, înspăimântat de terorism, depeizat de o birocraţie antinaţională şi desconsiderat de o elită politică şi mediatică aparent autistă, a continuat să fie ignorată cu superbie.

În replică, deşi răsfăţat de o situaţie economică de excepţie, deşi, prin tradiţie, obedient, poporul dispreţuit a continuat, traumatizant pentru elite, să-şi desconsidere bunăstarea şi să-şi retransmită imperturbabil mesajul electoral ignorat. S-a prevalat deci de orice ocazie spre a le administra guvernanţilor şi Angelei Merkel în toate scrutinele regionale derulate din 2017 încoace aceeaşi obsesivă şi repetitivă palmă adresată elitei.

Una care n-a vrut să înţeleagă că, în faţa anxietăţilor naţionale, a manipulărilor, a provocărilor mondializării şi a unei societăţi informaţionale tot mai lesne de prefăcut într-una dezinformaţională, nu se răspunde prin temporizări tactice. Ori prin duplicitate, diversiuni, subterfugii, prin cenzura corectitudinii politice, relativism şi ignorarea problemelor. Ci prin autenticitate. Şi temeritate.

Treptat însă, mesajul germanilor, ca şi al altor electorate, de la cel britanic, la cel american, de la francezi şi italieni la filipinezi sau brazilieni, a început să se audă şi la Berlin.  După 13 ani la putere - câţi a stat Merkel la cancelariat - nu e tocmai lesnicios să părăseşti puntea de comandă a navei germane şi europene. Când nu corupe sistematic, ca în cleptocraţii, puterea îmbată, luând şi minţi dintre cele mai sobre. 

Iată de ce, somată iniţial de prea puţini, apoi de tot mai mulţi creştin-democraţi şi experţi să facă loc la timonă, Angela Merkel a rezistat vreme îndelungată înainte de a-şi inaugura inevitabila retragere prin renunţarea la şefia CDU. E demersul pe care l-a înfierat fără drept de apel la predecesorul ei în funcţia de cancelar, social-democratul Gerhard Schröder, Merkel considerând disocierea cancelarului de şefia partidului său o eroare politică impardonabilă. Ei bine, a comis-o, mai nou, ea însăşi.

Că s-a văzut silită s-o facă ţine, desigur, de poziţia extrem de precară în care, prelungindu-şi la nesfârşit plecarea de la butoane, a ajuns să se zbată. Or, a început să le fie clar şi adepţilor ei înverşunaţi că nu va mai dura mult înainte ca Merkel să arunce prosopul şi în calitate de şefă a executivului berlinez.

Cert, cancelara nu e doar victima propriei ei pofte de eternizare la putere. A încurajat-o să-şi prelungească prezenţa la cârmă întreaga tabără progresistă. Rămasă fără argumente şi deci incapabilă să confrunte eficient avalanşa populistă, care n-ar fi avut nicio şansă în absenţa ipocriziei, laşităţii şi împăciuitorismului unui establishment greoi şi populist el însuşi, stânga a adoptat-o pe şefa CDU.

Concomitent, în lipsă de idei, spre a întârzia propria alunecare în insignifianţă şi a împiedica şi continuarea ascensiunii populiste, stânga a conjurat-o să rămână la putere, sperând că va mai putea mima mult timp, cu succes, o dreaptă conservatoare, pe care Merkel, în fapt, o abandonase. Din raţiuni tactice, de recoltare a voturilor stângii, cancelara trădase acest segment conservator moderat, fără să realizeze că face loc ireversibil, la dreapta spectrului politic, apariţiei unui potenţial monstru extremist. 

Care, inevitabil, s-a ivit, sfârşind prin a arunca în aer şi a fărâmiţa întregul spectru politic german. Derulate în Hessa, un land căruia îi merge economic excelent, alegerile regionale de la 28 octombrie s-au soldat şi ele cu paradoxul masivelor pierderi de voturi creştin-democrate şi social-democrate. Deşi CDU va continua să guverneze, împreună cu ecologiştii, la Wiesbaden, semnalul acestui scrutin s-a auzit, repetat şi potenţat fiind, mai clar şi răspicat decât al celui bavarez.

De aici încolo scena politică germană se va menţine în trepidaţii, agitaţii, revolte şi schimbări, care n-au nicio şansă de a se calma, aplana ori înceta decât după definitiva, prea mult amânata plecare a cancelarei de la şefia guvernului berlinez. După o reinvenţie plauzibilă a stângii social-democrate. Şi după o reaşezare şi delimitare credibilă de extremism a forţelor conservatoare.

Pentru Germania e un început al sfârşitului. Gestionat cum trebuie, ar putea fi unul de bun augur.