Germania, America şi criza lumii libere după 30 de ani

Am beneficiat în viaţă de câteva noroace imense. Între ele mi s-a dăruit şi un noroc al veacului, al cărui răstimp a reuşit să-l depăşească venerabilul său martor, Mihai Şora, un rob al lui D-zeu născut, spre fericirea şi binecuvântarea lui şi a compatrioţilor săi, acum 103 ani. Învăţat să apreciez libertatea între alţii de către scriitorii lumii publicaţi în Biblioteca Pentru Toţi de acest mare editor şi gânditor român, am izbutit să-mi depăşesc relativ rapid şocul şi surpriza. Şi am reuşit să intuiesc dimensiunea epocală a ceea ce vedeam şi parcă nu-mi venea a crede, acum exact 30 de ani, în strada Bernauer din Berlin.

Asistam acolo, în acea zi de 9 noiembrie 1989, la spectacolul parcă miraculos derulat pe creasta zidului ruşinii care împărţise oraşul, ţara şi continentul. Sub ochii mei se înfrăţeau înrobiţii din estul comunist al Berlinului şi din vestul său liber. Într-un interval incredibil de scurt, avea să urmeze demolarea odioasei construcţii. Eram martorul direct al unui rarisim demers al istoriei. Cea din urmă se descotorosea în fulgerătoare viteză, dar paşnic şi uşor, ca şi cum ar fi fost un fulg şi-un fleac, de o imensă, de o uriaşă fortificaţie edificată parcă pentru eternitate întru apărarea deceniilor de tiranie comunistă, una dintre cele mai grele, mai crude şi mai inumane ale tuturor timpurilor.

Şi mă gândeam la tragedia care mai dura altundeva. La dezastrul  în care se mai zbăteau românii pe care, sătul de ceauşism şi îngrozit de crimele lui, îi părăsisem nu cu mulţi ani înainte. Mă bântuiau, mental, foamea şi frigul şi frica lor, ca şi amintirea efectelor barbariei torţionarilor şi ucigaşilor lor naţional-comunişti: Feţele palide şi supte şi lungite de inaniţie. Magazinele goale.

Mă cotropeau imaginile cozilor interminabile la "adidaşi". Sau la benzină. Coloana oficială străbâtând oraşul în viteza luminii şi lentoarea de melc a femeilor târându-se cu plasele goale, pe întuneric, spre casă şi uitându-se cu spaimă în jur, să nu atragă atenţia poliţiei politice şi vreun consecutiv control ginecologic. Revedeam trupul tumefiat şi însângerat al schingiuitului Babu Ursu. Chipul văduvei lui, ca şi pe ale copiilor săi, transformaţi în orfani de Securitate. Şi mă-ntrebam câtă răbdare, după interminabila răbdare a unui sfert de veac, va mai avea istoria cu dictatura ceauşistă?  

A doua zi m-am înfiinţat la Check Point Charlie. Punctul de trecere dintre Berlinul redegist şi partea liberă a oraşului apărat cu arma în mână de americani era luat cu asalt de un şir interminabil de Trabanturi, cu oameni la volan scăldaţi în lacrimi. Grănicerii estgermani nu m-au lăsat să trec în est. Nu m-am mirat  din calea afară. Iar apoi eram mult prea emoţionat că să-mi dau vreme să mă supăr.

Mi-am amintit de antecendetele oraşului. Mi-am amintit de incendierea sinagogilor germane la ordinul naziştilor, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, cu doar o jumătate de veac înainte. După numai un deceniu, Stalin şi trupele sovietice aveau să sugrume Berlinul occidental, încercând, prin embargo şi asediu, să forţeze abandonarea vestberlinezilor şi includerea pe vecie a părţii lor de oraş în "raiul" totalitar, o tentativă contracarată doar de curajul şi generozitatea podului aerian american.

Or, la trei decenii de atunci, ministrul german de externe a izbutit s-o facă de oaie cum rar se întâmplă în diplomaţie. Spre ruşinea lui şi jena durabilă a compatrioţilor săi cu memoria intactă Heiko Maas a reuşit să omită America din lista lungă a ţărilor cărora, într-un penibil text publicat în 26 de state ale UE, le-a mulţumit  pentru contribuţia lor la căderea zidului Berlinului.

Şi pentru reunificarea Germaniei. Pe cine a uitat Maas să menţioneze? Pe cei cărora Germania le-a datorat protecţia şi prosperitatea şi ajutorul şi libertatea de după cataclismul nazist şi căderea din civilizaţie provocată în numele germanilor şi rasei lor de către hitlerism. De ce a uitat să-i menţioneze?

Pentru că, în ideologia unei stângi tot mai ostile idealului libertăţii şi tot mai puţin democratice, căreia îi aparţine Maas, America, individualismul şi capitalismul ei sunt câh. Această tabără propune o schimbare de paradigmă în politica externă a Germaniei. Astfel, alianţele ei preferate, aşa cum le enumera la 7 noiembrie un editorial al ziarului de stânga Frankfurter Rundschau, departe de a mai fi puterile apusene, ar urma să devină tiraniile alcătuind alianţa victorioasă în războiul sirian.

Din inamici în parteneri strategici s-ar transforma liderul de la Damasc, Bashar al Assad, un criminal în masă. Apoi, patronul său nu mai puţin criminal, de la Kremlin, Vladimir Putin. În fine, li s-ar alătura tiranul de la Ankara, Erdogan, autorul epurărilor etnice din zonele kurde ale Siriei. Precum şi regimul antisemit şi genocidal al ayatolahilor aflaţi în fruntea totalitarei teocraţii iraniene.

S-a spulberat oare, definitiv, visul libertăţii care a umplut lumea de euforie, acum 30 de ani? Defel. Creat să fie liber, omul nu se poate împăca definitiv cu tirania, oricât l-ar tenta şi l-ar "reeduca" ea.   

Primindu-l pe omologul său american Mike Pompeo spre a celebra 30 de ani de la demolarea zidului Berlinului, Maas va încerca, desigur, să-şi compenseze monumentala gafă (şi pe altele, nu mai puţin uimitoare, precum ralierea sprijinului preşedintelui turc Erdogan, împotriva propunerilor politice externe ale  unei colege de cabinet).  Va semnala, poate, că există şi rămâne la putere în Germania şi o gândire politică mai responsabilă. Una care înţelege, precum ministrul Apărării şi şefa CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, necesitatea ca Germania să rămână ferm ancorată în sistemul occidental de apărare şi de valori. Nu-i clar cât de credibil va fi. Clar e însă că lumea democraţiilor trece prin dificultăţi mai mari decât oricând, iar criza lor e morală, înainte de a fi politică. Ce bine ar dacă tinerii dregători occidentali ar reuşi să înveţe câte ceva de la un român născut acum 103 ani!