Gabriel Liiceanu: Din nou la o răscruce a istoriei

Newsweek România: Spuneați, la un moment dat, că „un om care nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul lui e mai aproape de animal decât de om“. Dacă raportăm aceste cuvinte la poporul român, suntem mai aproape de om sau de animal?

Gabriel Liiceanu: Atât de abrupt m-am exprimat? Ideea era că, așa cum un om e dator să încerce să înțeleagă ceva din trecerea lui prin lume, la fel, fiecare dintre noi are obligația morală de a înțelege istoria pe care o trăiește. E, ca să zic așa, o chestiune de igienă cetățenească.

A înțelege, a-ți crea premisele pentru a nu te lăsa prostit, e nu numai o chestiune de mândrie, ci și de patriotism.

Neînțelegând ce se întâmplă în jurul tău, faci rău societății în care trăiești, pentru că devii manipulabil, devii victima demagogilor profesioniști, iar votul tău, cumulat cu al altora aflați în condiția ta de ignoranță, poate să distrugă societatea.

Așadar, se cuvine să fii la înălțimea istoriei trăite, căutând s-o înțelegi. E ceea ce a făcut, de pildă, Horia Patapievici, în cartea sa recent apărută, Anii urii. E cea mai bună radiografie a perioadei de tranziție din care ne căznim de treizeci de ani să ieșim.

Despre geniul malefic al PSD

S-a prăbușit PSD după eșecul înregistrat la alegerile europarlamentare și după condamnarea lui Liviu Dragnea? Cum credeți că ar trebui să ne raportăm la starea de anemie a acestui partid care ne-a demonstrat de atâtea ori că nu poate fi, cu adevărat, învins?

PSD cunoaște periodic anemia. Dar se înzdrăvenește de fiecare dată bând sângele prostiei noastre. El îmbină în mod magistral trei strategii.

Prima vizează ținerea electoratului său în captivitate prin – dacă pot să mă exprim așa – cultivarea sistematică a ignoranței.

A menține întunericul în mintea oamenilor este o tehnică cinică de guvernare. Minciuna pe picior mare, înșelăciunea, populismul, promisiunea deșartă nu se mariază bine cu mințile luminate. Nu o să vă spun asta tocmai dumneavoastră, care ați scris o carte despre politică și întuneric.

Noaptea, ați spus, e propice hoților. Or, la PSD, totul se petrece în tenebre, în culise, pe ascuns, totul e minciună. Am crezut ani de zile că starea deplorabilă a învățământului românesc era o chestiune de neprofesionalism, și nu de „voință politică“.

De altfel, mi-am zis, când e vorba de instituții și politici publice, nepriceperea e oricum vinovată. Dar acum sunt tot mai convins că a ține populația în întunericul și precaritatea minții este un act politic deliberat.

În întuneric și în sărăcie. Și chiar dacă îndobitocirea nu s-a făcut deliberat, s-a făcut printr-un instinct politic abject.

Căci doar pe fondul sărăciei – și aceasta e a doua strategie pe care o stăpânește magistral PSD – se poate trece la mituirea electoratului.

Au creat în mintea oamenilor celor mai sărmani ai țării reflexul lui „se dă“. Să ții câteva milioane de oameni în condiția în care se lasă cumpărați de o pungă cu mălai sau făină și de o sticlă cu ulei este, politic vorbind, abject.

Nu mai vorbim de mituirea primarilor prin indemnizații speciale votate în Parlament sau de pacturile făcute cu Biserica pentru transformarea preoților în agenți electorali.
 

”Pacientul a ieșit din comunism
având febră, iar cei pe mâna cărora
am încăput după ’90 n-au făcut
decât să ne îmbolnăvească mai tare”

 

În sfârșit, a treia strategie ține de disciplina de partid, moștenită, prin FSN, de la vechiul partid comunist. Centrele de putere (baronii locali în locul vechilor secretari de partid), tehnicile de conducere, stilul autoritarist, garantarea capitalului de privilegii etc. – toate au coagulat, într-un nou ceas istoric, sub autoritatea structurilor de putere ale FSN.

De aceea, Ion Iliescu rămâne întemeietorul și inspiratorul acestui partid neo-comunist, indiferent de cine se află în fruntea lui. Forța lui de regrupare este remarcabilă.

Este ajutată, de altfel, și de așa-zisele partide de opoziție, care, când nu se unesc pe față cu PSD, cum a făcut PNL în 2012, fac toate gafele politice care îi permit acestui partid nociv să revină la putere.

Nu vom putea scăpa de această calamitate tentaculară, care-l ține captiv pe cetățean, decât atunci când vom avea la guvernare un partid de centru bine articulat, decis să lucreze spre binele țării și reprezentat de profesioniști autentici. PSD va reuși mereu în rău, câtă vreme „ceilalți“ nu vor reuși în bine.

Cum a reușit România ca, la aproape trei decenii de la Revoluție, să adune în fruntea țării o garnitură solidă de proști, de ticăloși și de hoți? Unde credeți că am greșit?

Cine „am greșit“? Dumneavoastră, Ramona Ursu? Eu? Noi toți? Vorbind așa, subînțelegeți de fapt că „poporul român“ a greșit.

Or, „poporul“ în general e un subiect fluu, o noțiune prin care oricine înțelege ce îi convine. E un conglomerat de milioane de indivizi.

Poporul nu are identitate proprie. Sau, ca fiecare dintre noi la diferite vârste, are, de-a lungul istoriei sale, identități diferite.

Măsurabile, desigur, statistic. În 1990 aveam, statistic vorbind, vârsta ieșirii din comunism. Ceea ce-nseamnă că majoritatea poporului român nu putea gândi dincolo de comunism.

Cum ar fi putut-o face, când gândirea oamenilor se afla încă înlăuntrul comunismului? Câți dintre noi, trăind în comunism, puteau ieși din el înțelegând ce li se-ntâmplă? Contururile unei societăți cât de cât normale se pierduseră în ceața istoriei.

A gândi dincolo de comunism

Ce-nseamnă însă a gândi dincolo de comunism? Înseamnă a avea un tip de instrucție care să te facă să porți în minte, ca reper politic, ca punct de aspirație istoric, cel mai bun model de societate, în așa fel încât, prin raportare la el, să știi în ce lume trăiești. Altfel spus, să poți gândi concertat dimensiunile economică, politică și morală ale societății.

Economică mai întâi. Asta presupune în primul rând să devii conștient de sofismul marxist-leninist al celor „cinci moduri de producție“.

Socialismul, recte comunismul, nu este o „orânduire socială“ care închide glorios istoria venind firesc după comuna primitivă, sclavagism, feudalism și capitalism.

Alain Besançon, un filozof politic francez, e cel care a observat că dihotomia capitalism-socialism introduce în gândire un fals dialog între termeni cu realități ontologice complet diferite. (Reiau acum ceea ce am spus într-o carte recent publicată.)

Sunt puse pe picior de egalitate, spune el, un regim politic (socialismul, adică rezultatul acaparării puterii printr-o lovitură de stat bazată pe ideologia terorii și a luptei de clasă), cu o structură economică de organizare a societății, capitalismul, apărut în istorie pe cale organică.

Citiţi interviul integral pe Newsweek.ro.