Gînduri după comemorările de la Auschwitz

Viaţa de zi cu zi dovedeşte că între declaraţiile oficiale şi realitate există o breşă. Cum s-ar putea explica altfel faptul că ministrul german de externe la New York şi preşedintele ţării la Auschwitz au găsit cuvintele potrivite, exprimîndu-şi regretul, durerea, ruşinea faţă de greaua moştenire morală lăsată de nazişti şi în acelaş timp în adunarea de land din Saxonia deputaţii partidului de extremă dreapta NPD au minimalizat genocidul comis la Auschwitz şi au putut-o face protejaţi fiind de libertatea de exprimare în parlament. Experţii argumentează că în faţa unei astfel de situaţii eşti cuprins de un sentiment de neputinţă. In cel mai rău caz deputaţii riscă să fie excluşi de trei ori consecutiv de la şedinţele parlamentului de land şi aceasta într-o ţară unde negarea Holocaustului este interzisă.In Germania s-a decis de mai mulţi ani să se abordeze altfel decît se întîmplă în SUA sau în Danemarca trecutul naţional-socialist şi acest fapt pe bună dreptate. Amintirea ororilor comise la Auschwitz nu trebuie să fie doar o dată în calendarul naţional al comemorărilor, ci ea trebuie să reprezinte un testament şi o misiune. Nu în sensul înveşmîntării în negru însă. Dacă generaţia 1940 se consideră eliberată de vinovăţie pentru că s-a născut după comiterea crimelor naziste, ea nu este scutiută de povara grea a răspunderii faţă de acest trecut. Există lucruri cu care germanii se pot mîndri într-adevăr, dar există altele pe care nu le pot trece cu vederea şi da uitării. ”Moartea este un meşter venit din Germania” a sesizat tragic în poezia Tangoul morţii Paul Celan. Noi germanii trebuie să trăim încă multă vreme cu această poavră, sau în cel mai bun caz cu varianta că ”este” se va transforma într-o bună zi în ” a fost”.