Fotbalul ca fabulă a lumii

Lumea se împarte astăzi în cei care se uită şi cei care nu se uită la campionatul mondial de fotbal. Dar diviziunea aceasta este superficială, căci fotbalul se referă simbolic la toate lucrurile care îi interesează şi pe ceilalţi în gradul cel mai înalt. E doar o chestiune de coduri, căci în esenţă e vorba despre curaj şi dăruire de sine, despre organizare şi inteligenţă, despre răbdare şi perseverenţă sau, dimpotrivă, despre descurajare şi rătăcire, ignoranţă şi nesocotinţă sau, în fine despre graţie şi geniu, sau invidie şi violenţă, despre armonie şi discordie. De fapt, putem continua la nesfârşit, căci nimic din ce e omenesc nu e străin de lumea fotbalului.

De pildă, există victorii de care te simţi stânjenit, aşa cum a fost victoria de marţi a Germaniei împotriva Braziliei, o victorie care nu a putut provoca adevărata bucurie a luptei împlinite, ci poate mai degrabă o satisfacţie condescendentă. De la 4 zero în sus, fiecare reuşită purta cu sine, în secret, un sentiment de ruşine. Există, dimpotrivă, şi înfrângeri cu care te mândreşti şi nu e deloc absurd să celebrezi cu discreţie un triumf al frumuseţii neînsoţite de goluri. Sunt şi victorii meschine obţinute prin efort distructiv sau meciuri insignifiante, indiferent de rezultatul lor.

E vorba apoi, într-o mare măsură, despre dreptate şi nedreptate şi campionatul acesta, în dauna unui fotbal neaşteptat de bun, a excelat în judecăţi greşite. Am asistat la imaginea unei ”justiţii” nu neapărat corupte, căci nu există indicii ale premeditării, ci pur şi simplu stupide, care demonstrează simbolic ce urmări apăsătoare poate să aibă incompetenţa „onestă”.

Dar e vorba cu siguranţă şi de lucruri mai subtile. Brazilienii ne-au dovedit la ce dezastre poate conduce celebrarea în exces a eroului absent. Intraţi pe teren cu tricoul purtând numărul 10, brazilienii au părut să invoce, printr-un gest magic, prezenţa lui Neymar, dar absorbiţi în propriile incantaţii, au pierdut legătura directă cu jocul. Războinicii au simţit dintotdeauna, că viaţa lor, odată intraţi în luptă, nu mai depinde doar de propria voinţă, ci şi de o ”soartă” aflată dincolo de ei, dar că balanţa nu trebuie ruptă nici într-un sens, nici în celălalt. A crede prea mult în puterile tale ar fi fost o impardonabilă formă de hybris, dar a te abandona soartei ar fi echivalat cu o slăbiciune fatală. Or, brazilienii, invocându-i în exces pe morţii simbolici Neymar şi Thiago Silva, au rupt balanţa aceasta atât de delicată. Psihologic vorbind, brazilienii investiseră prea multă încredere în cei care lipseau şi prea puţină în ei înşişi şi lucrul acesta a fost extrem de vizibil în jocul lor dezlânat şi abulic.

Fotbalul vorbeşte, aşadar, despre multe lucruri imposibil de inventariat. Am putea doar să mai observăm că ne găsim într-o fază în care jocul colectiv şi organizarea se află în echilibru cu talentul jucătorului singular, într-o fază etică şi dedicată muncii, dar cu ani în urmă fotbalul venera încă geniul aflat deasupra moralei, din specia lui Maradona. Lionel Messi, de pildă, nu ar putea da un gol „imoral” şi prin asta forţa lui e limitată. Iar trucurile şi simulările de tot soiul revin jucătorilor de linia a doua. Există cu siguranţă şi kitsch în fotbal şi unii mai sunt încă tentaţi să-l practice. Evoluţia aceasta generală pare în acord cu un cult al modestiei egalitare care caracterizează tot mai mult societăţile noastre. Există desigur oameni de excepţie, dar ei nu mai par pe deplin legitimi dacă nu dovedesc devotament integral faţă de ceilalţi.