Figurile momentului: Liviu Dragnea și Traian Băsescu

Ultima săptămână a fost marcată de două evenimente politice fără aparentă legătură între ele: 1. Liviu Dragnea a fost ales președinte al PSD în urma unui scrutin fără precedent, la care au avut drept de vot toți membrii cotizanți ai partidului. 2. Fostul președinte Traian Băsescu s-a înscris în Partidul Mișcarea Populară, organizație pe care o inițiase și o subvenționase moral după despărțirea de PDL. Ascensiunea primului și revenirea celui de-al doilea sugerează că falia de profunzime din politica românească, aflată la originea seismului din 2012, ar continua să se manifeste. Să amintim doar că Liviu Dragnea a fost principalul organizator al referendumului de demitere din 2012 și că președintele Traian Băsescu a evitat in extremis demiterea, după un scrutin cu o largă participare, în ciuda boicotului inițiat de partizanii săi.

Totuși foarte multe lucruri par să se fi schimbat. Dacă USL a părut, în principal, o linie de rezistență față de politicile Berlinului și Washingtonului, PSD-ul de astăzi este mai flexibil și tot mai atent la mesajele de peste ocean. Suveranismul USL fusese, în orice caz, exagerat datorită exceselor retorice conjuncturale și din cauza faptului că era singurul mod inteligibil de a prezenta politica românească în afara granițelor. Prin urmare, imaginea unui Băsescu europeist ireductibil și a unui USL naționalist și anti-european s-a impus pe plan extern, cu reflexe inevitabile și în politica românească.

Dar în politica domestică aceste contraste erau mult mai slabe și mai puțin structurate, fapt vizibil îndată ce întreprinzi o comparație cu Ungaria sau cu Cehia. Evoluțiile recente confirmă o dată în plus acest diagnostic. PSD, ajuns la putere, a reconfirmat în limitele sale naturale loialitatea față de SUA, așa cum făcuse și Ion Iliescu între 2000 și 2004, a refăcut relația cu Comisia de la Bruxelles, iar Traian Băsescu, poate cel mai ingenios politician de aici, a îmbrățișat subit o postură suveranistă.

Nici unii și nici alții nu au atins însă niciodată nivelul de disidență și suveranism al Ungariei bunăoară, menținându-se permanent pe poziții oscilante. Stilul acesta de a face politică - și care infuzează și stânga și dreapta - are, probabil, o legătură cu condiția istorică a românilor și cu ”timiditatea” lor moștenită. Este vizibil, de exemplu, că românii tind, de regulă, să dezavueze politica Ungariei orice ar face aceasta, din dorința de a se plasa mai avantajos pe plan internațional. Diplomația românească vizează mai ales aprobarea SUA și am văzut cu uimire că nu a ratat, în ultimii ani, nicio ocazie de a discredita Budapesta, cu intenția de a-i slăbi influența cât privește politicile naționale din Transilvania. Este întrucâtva de înțeles, dar nu e întotdeauna productiv și rațional. Actualul ministru de externe Bogdan Aurescu a părut să exprime foarte bine acest tip de orientare atunci când a venit în discuție politica față de emigranți. Cu toate că guvernul din care făcea parte vota la Bruxelles împotriva cotelor obligatorii de refugiați, șeful diplomației critica politica Ungariei de ermetizare a frontierelor. Fiind obsesiv preocupate de teme vechi și dureroase, dar cu totul insignifiante față de mizele actuale, forțele politice din România nu reușesc să devină nici suveraniste și nici europeiste până la capăt. Rămân mereu la mijloc, cum e mai rău.

Pe acest fond de oscilație perpetuă, nu a fost imposibil pentru fostul ”europeist” Traian Băsescu să îmbrățișeze mai nou o retorică suveranistă. ”Dacă aș fi fost eu președintele României - susținea deunăzi Traian Băsescu - cancelarul Angela Merkel nu ar fi avut curajul să propună în Consiliul European cotele obligatorii.” Cu siguranță că nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă fostul președinte ar fi fost în funcțiune, dar știm că același cancelar ”a avut curajul” să refuze României, cu Traian Băsescu de față, accesul în Schengen și nu o odată, ci ani la rândul.

În ciuda fanfaronadei care îi scade credibilitatea, fostul președinte a exprimat în mod coerent poziția suveranist-conservatoare față de problema imigranților, spre deosebire de foștii ”anti-europeni” din USL. Aceștia nu au aprobat nici ei cotele, dar nici nu au argumentat fățiș împotriva lor sau împotriva cancelarului Germaniei, păstrând posibilitatea unei reveniri în cadrul aceleași vechi mișcări oscilatorii. Dar Traian Băsescu nu este nici pe departe un suveranist veritabil din specia lui Viktor Orban, el explorând doar un anumit spațiu de relativă libertate de care dispune în prezent.

E de notat că opoziția față de germani e bine cântărită, căci el preia, de fapt, ceea ce în cercurile conservatoare bavareze se spune cu tot mai multă insistență, așa încât, dacă, la un moment dat, politica germană va vira în chestiunea migrației pe o direcție mai conservatoare, Traian Băsescu se va găsi dintr-o dată pe culmea valului, dar nu pe poziții suveraniste, ci, dimpotrivă, în postura unui europeism revizuit.

La fel procedează Traian Băsescu și față de americani în chestiunea parchetelor și a luptei anticorupție, căci, dacă republicanii vor câștiga președinția, este posibil ca absolutismul justițiar exprimat de administrația Obama să se nuanțeze. Deși toată lumea inițiată a înțeles că legislația românească anticorupție ar trebui revizuită puțin, pentru a elimina contradicțiile interne, nu s-a putut întreprinde nimic, din cauza unei ferme opoziții americane.

Prin urmare, rolurile au fost, parțial, inversate: Traian Băsescu reculează pe poziții suveraniste și PSD manifestă un moderat conformism față de politicile de la Bruxelles. E o dovadă în plus că politica românească nu exprimă cu adevărat structurile sale de adâncime, ceea ce explică și mediocritatea și lipsa ei de eficiență.