Fiecare cuvânt, o lovitură

Deşi, potrivit voinţei sale testamentare, în Austria nu ar fi trebuit să se mai publice niciunul din textele care-i poartă semnătură şi nici să se mai joace vreo piesă de-a sa, celebrul Burgtheater din Viena, pentru care dealtfel Bernhard a scris de-a lungul anilor, dar cu care a şi fost într-un permanent conflict, consacră în actuala stagiune un spaţiu larg creaţiei bernhardiene: o seară festivă şi câteva montări, una dintre acestea "Einfach kompliziert" (Simplu complicat), în regia fostului director al teatrului vienez, actualmente şef al nu mai puţin renumitului Berliner Ensemble, Claus Peymann.

Astăzi toţi par a-l iubi pe Thomas Bernhard

Nu doar la Viena, ci şi în alte oraşe austriece, înainte de toate la Salzburg, au loc, pe lângă noi montări ale textelor sale dramatice, numeroase manifestări - lecturi de carte, expoziţii, simpozioane - dedicate autorului, deopotrivă venerat, dar şi hulit de compatrioţii săi în timpul vieţii. Astăzi, spiritele par a se fi liniştit, poate şi pentru că Berhard nu mai provoacă, aşa cum o făcea, conştient desigur, cu orice ocazie, în orice intervenţie publică. Autorul însuşi a spus într-un interviu că fiecare cuvânt scris este o lovitură, fiecare capitol o acuzaţie la adresa întregii lumi".

În spaţiul amplu pe care i l-a consacrat autorului deja ieri cotidianul berlinez Die Welt, Benjamin von Stuckrad-Barre semnează un dialog imaginar plin de umor, în sprit bernhardian, între cei trei redactori de cultură ai prestigiosului ziar german, care se gândesc cum să-l omagieze pe Thomas Bernhard. Între altele, cei trei constată că în timp ce Bernhard i-a detestat pe toţi în timpul vieţii, acum cu toţii par a-l iubi.

Cum era cu adevărat "marele neînţeles"?

La această întrebare a încercat să răspundă editura germană Suhrkamp, care prin volumul proaspăt apărut cu titlul "În căutarea adevărului" schiţează, punând cap la cap piesele unui puzzle, un fel de portret al autorului profund revoltat pe Austria şi mai ales elita austriacă, pe întreaga lume în cele din urmă. Volumul, structurat cronologic, cuprinde interviuri, eseuri, discursuri, scrisori, telegrame, începând cu primul său discurs susţinut la Salzburg cu ocazia împlinirii unui secol de la naşterea poetului Arthur Rimbaud şi terminând cu scrisoarea adresată, cu doar o lună înaintea morţii, ziarului de Salzkammergut, în care pleda pentru menţinerea liniei de tramvai dintr-un oraş al acestei regiuni din Austria.

Caustic, tranşant, necruţător, sensibil şi plin de umor

Într-unul din interviurile, pe care cu greu accepta să le acorde presei, Thomas Bernhard spunea: "Sunt probabil condamnat pe viaţă la calificativul de scriitor negativist. Dar, trebuie să spun că mă simt foarte bine în rolul ăsta pentru că nu mă irită deloc. Oamenii mă consideră un scriitor negativist, dar eu sunt deopotrivă şi un om care gândeşte pozitiv. Deci, de ce m-ar deranja?"

Thomas Bernhard nu era doar grav, extrem de tranşant, necruţător cu cei din jur, plin de sarcasm, ci dispunea şi de multă sensibilitate şi de o mare doză de umor şi autoironie. Un umor şi el special. Bernhard nu a menajat pe nimeni şi nu s-a menajat nici pe el, intinzând mereu o oglindă societăţii în care trăia, ştiind prea bine că şi el face parte din ea.

Virtuozitatea limbajului, melodicitatea frazei, propoziţiile intercalate şi repetiţiile interminabile sunt elemente ale stilului său inconfundabil.

Thomas Bernhard s-a lansat în 1957 cu volumul de poezii "Pe pământ şi în iad". Au urmat numeroase lucrări de proză - romane şi povestiri - şi piese dramatice. Între acestea: "Creatorul de teatru", "Puterea obişnuinţei", "Piaţa eroilor", "Îngheţul", "Tăietorii de lemn", "Imitatorul de voci", "Imanuel Kant" "Vechi maeştri, sau "Claus Paymann îşi cumpără o pereche de pantaloni şi merge cu mine la masă", "Minetti".

Thomas Bernhard s-a stins din viaţă pe 12 februarie 1989, în urma unui atac de cord.

Autor: Medana Weident
Redactor: Alina Kühnel