Familia tradițională caută garanții constituționale
21 iulie 2016Curtea Constituțională de la București și-a dat miercuri avizul pentru inițiativa cetățenească privind modificarea articolului din Constituție referitor la familie. Încă de anul trecut în favoarea inițiativei au fost adunate peste 3 milioane de semnături din partea acelora care speră ca familia în accepția ei tradițioanală, așa cum a fost definită de cultura creștină, să fie consacrată fără echivoc prin legea fundamentală a statului.
Proiectul inițiat de mai multe asociații civice propune ca termenul de ”soți”, conținut în art. 48 din Constituție să fie înlocuit explicit cu termenii ”bărbat” și ”femeie”. Expunerea de motive invocă, printre altele, în sprijinul ei art. 16 pct. 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în data de 10 decembrie 1948, în care se preciza că „bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie”.
Inițiatorii legii nu fac nicio trimitere explicită la Biblie, măcar pentru faptul că din punct de vedere juridic pare nerelevant. Motivația caută să se concentreze pe jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, pe date statistice de natură sociologică și pe considerente istorice. Este o argumentație bine făcută și nu e de mirare că a fost validată în unanimitate de judecătorii Curții Constituționale.
Totuși nimeni nu ignoră că juridicul rămâne în cazul acesta o simplă fațadă. După cum se știe prea bine că ”Drepturile omului” nu sunt ”săpate în piatră”, fiind redefinite permanent. În ultima jumătate de secol, aproape fiecare deceniu a adus ceva nou în materie de drepturi ale omului și evoluția aceasta este în plină desfășurare. De fapt aceasta este cu adevărat marea problemă a epocii noastre: de vreme ce ”Drepturile omului” au ajuns să fie un concept deschis, cu contururi fluide, ce reprezintă ele cu adevărat?
În România încă e liniște. Suntem departe de frământarea prin care a trecut Franța, unde milioane de oameni timp de săptămâni și luni întregi au manifestat împotriva legiferării căsătoriei homosexuale și împotriva atacului secundar îndreptat împotriva ideii de genealogie. E liniște și, în ciuda unor replici și contrareplici mai otrăvite, nu s-a declanșat încă polemica aceea care va face imposibilă orice discuție.
Să profităm de acalmie și să începem a spune câte ceva. Militantismul LGBT invocă mereu iubirea și virtutea ei de a fi nelimitată. Iubirea nu ar putea fi prinsă în cadre convenționale și prin urmare nici constrânsă la sexualitatea standard dintre un bărbat și o femeie. Cu siguranță că lucrurile stau așa. Toate marile texte ale culturii universale, începând cu cele mai vechi, ne vorbesc despre forța de transgresiune a iubirii, despre puterea Erosului care depășește limite și interdicții de toate felurile. Dar căsătoria ca instituție așa cum a fost ea întemeiată în vechiul iudaism și apoi în creștinism nu a urmat legea Erosului, ba chiar a căutat să se opună acestei zeități capricioase căutând un temei într-o altă formă de iubire mai subtilă și mai elevată și aptă să învingă circumstanțele. Prin urmare scopul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie nu a fost niciodată consfințirea pasiunii erotice, care i se opune prin chiar natura ei, prin nihilismul turbulent pe care îl conține, ci instituirea unui spațiu de cultură în care să se poată ivi noi ființe umane. Să nu fim greșit înțeleși: prin cultură nu înțelegem universitatea și academiile, ci în primul rând limba și cadrele simple ale vieții morale. Familia este în primul rând un spațiu moral menit să forjeze ființe noi în sensul spiritual al termenului și nu o simplă fabrică de reproducere a speciei.
Prin urmare apelul acesta dilatat la iubire și la libertatea iubirii nu are nicio legătură cu problematica familiei și a căsătoriei. Denis de Rougemont, trecând prin toată literatura lumii, a scris o carte numai pe tema diferenței dintre Eros (iubirea păgână) și Agapè (iubirea creștină) arătând cât de tragice pot fi confuziile. Fără niciun partis-pris teologic sau ideologic, un savant ca Denis de Rougemont, un liberal mai curând decât un conservator, a știut să pună în lumină conflictele și antinomiile care definesc lumea noastră modernă invitându-l pe cititor pur și simplu la mai multă luciditate. ”Am dezvăluit, scrie el, eroarea romantismului burghez care domină încă modul nostru de viață: dorința de a întemeia căsătoria pe iubirea pasională, adică pe ceva ce o neagă dintru-nceput.” (Iubirea și Occidentul, 1977)
Or, problema noastră este că Erosul a devenit un criteriu unic de elecțiune și că o căsătorie de conveniență sau una aranjată pare lucrul cel mai odios de pe pământ. Or, dacă milioane, zeci și sute de milioane de femei și bărbați din lumea occidentală gândesc așa, atunci homosexualii se vor considera pe bună dreptate discriminați. Dar homosexualii angajați în efortul acesta politic, militant, se înșală, așa cum se înșală zeci și sute de milioane de bărbați și femei heterosexuale care cred că pasiunea trebuie să stea la temelia căsătoriei, uimindu-se apoi că pasiunea dispare, că milioane de cupluri se rup și că familia însăși a devenit ceva precar, neconvenabil și greu de susținut. De fapt căsătoria a devenit în această perspectivă mai curând o povară și este greu de înțeles de ce unii se luptă să obțină acest ”drept”.
Impresia noastră este că tot ce se întâmplă astăzi se trage și dintr-un mare deficit de cunoaștere. Și tocmai de aceea l-am citat pe Denis de Rougemont , un intelectual laic, un savant, un occidental prin toate reflexele sale, ca să vedem că o cunoaștere mai adâncă a problemei chiar fără a fi ghidată de interese ideologice ne arată că familia alcătuită dintre un bărbat și o femeie are alt scop decât acela de a-l glorifica pe Eros și că nu ar putea fi deturnată decât cu riscul distrugerii sale totale. Iar la sfârșit, cei care astăzi par seduși de imaginea căsătoriei și care o revendică pentru sine vor vedea că obiectul revendicării lor a dispărut.