Falsa problemă

Pentru mulţi, nu Franţa, ci Africa din interiorul ei ar fi repurtat victoria în campionatul mondial de fotbal. Cu inimitabilul său umor şi arhiva sa personală de informaţii, Gigi Becali a ţinut să afirme că nu ține cu Franța, care are "vreo 7-8 africani în echipă", ci "cu ortodocșii".  În speţă cu croaţii catolici. Pentru că au portar ortodox. 

N-ajunge să râdem de el, ca şi de oştirile de analfabeţi funcţionali populând grupuri, organizaţii, comisii, comitete şi comiţii, precum şi instituţii care mai de care, de la Coaliţia pentru familie până la forurile superioare ale PSD, Academiei şi guvernului României.

Realitatea este că, în opinia multora, nu francezii, ci jucătorii ei de culoare, din ţări precum Congo şi Guinea, ar fi câştigat campionatul mondial de fotbal. Conaţionalii lor şi alţi imigranţi s-ar fi prevalat de bucuria francezilor spre a vandaliza după victorie Parisul. Ceea ce, deşi extrem de regretabil, nu implică dreptul unei generalizari rasiste. 

Corolar şi circumstanţă agravantă ale halucinantelor atitudini rasiste, pe cât de respingătoare, pe atât de stupide şi perdante, înfrângerea echipei croate e regretată pentru că era formată exclusiv din albi, creştini.

A ”înţelege” astfel lupta cu dezastrul corectitudinii politice şi cu multiculturalismul e şi primitiv şi neghiob şi sinucigaş. Nu întâmplător, Franţa a câştigat şi n-a pierdut confruntarea ei cu Croaţia pentru că a prezentat pe terenul de joc de la Moscova nu doar stele de origini şi rase diferite, precum Mbappe şi Griezmann, ci şi o echipă etic integră.

Era una sudată, unitară şi moral intactă. Eficienţa ei n-ar fi existat, în absenţa solidarităţii dintre reprezentanţii diverselor grupuri etnice, rasiale şi religioase. A plânge Franţa pentru că a câştigat cu echipa ei înseamnă, prin urmare, a boci tocmai ce, dincolo de valoarea individuală a fotbaliştilor aliniaţi în campionatul mondial, a făcut-o puternică.

În lupta pentru libertate societăţile deschise au nevoie maximă de solidaritate. Se vede cu ochiul liber analizându-se actualele diviziuni ale lumii libere, apusene, că doar tiranii se bucură şi profită de pe urma polarizărilor universului occidental. Că aceste polarizări s-au ivit ori adâncit din manipularea şi excesiva culpabilizare a grupurilor majoritare ale acestor societăţi e adevărat. Dar această evidenţă n-ar trebui să ducă, în revanşă, la noi dezbinări pe bază de rasism, fundamentalism şi ultranaţionalism, decât dacă vrem să evităm lacul nazist ca să cădem în puţul comunist.

Sau invers. Rasismul nu e mai puţin politică identitară decât comunismul, nazismul, islamismul et eiusdem farinae. Democraţia se articulează altfel.

Pe Mihail Sebastian capitularea Franţei după încleştarea cu trupele naziste l-a devastat tocmai pentru că, pe continent, Hexagonul rămăsese, pe când America încă era departe de a intra în război, ultimul far al libertăţii şi democraţiei. Unul strălucind pe cerul tenebros al unei Europe naţionaliste şi antisemite, pe de o parte, bolşevizate pe de alta. Pulverizarea Franţei îngropa, parcă pe veci, speranţele de libertate ale democraţilor europeni.

Situaţia, azi, nu e departe de catastrofa de acum aproape opt decenii. Europa liberă se scufundă văzând cu ochii, spre bucuria duşmanilor ei de la Moscova, din imperiul islamist, din cercurile progresist-antioccidentale din vest, ca şi din unghiul rasiştilor şi ultranaţionaliştilor de pretutindeni. A contracara această scufundare înseamnă a întări libertatea şi democraţiile liberale.

Toate acestea mai înseamnă a nu accepta nici cântecele de sirenă putiniste, nici relativismul, antiamericanismul şi corectitudinea politică a stângii neomarxiste, dar nici anti-atlantismul extremismului de dreapta, fundamentalismul creştin şi integrismul islamist. Puterea fiecăreia din aceste forţe liberticide în parte, în sine redusă, rezidă în ascensiunea celorlalte mişcări neototalitare.