Evoluţia manelelor în România

Având rădăcini în muzica turcească de la începutul secolului XIX, fiind practicate de comunitățile de lăutari din sudul și estul României, precum și din Banat, manelele s-au desprins în perioada modernă din muzica lăutărească.

Maneaua, în forma pe care am ajuns să o cunoaştem astăzi, a apărut în România la sfărşitul anilor 90’, începutul anilor 2000. Astfel, temele centrale au fost cele despre bani, femei, dragoste îmbinând partea materială cu cea sentimentală. Acest aspect va fi aproape complet eliminat în forma manelelor de mai târziu, celor de după 2015, când doar aspectul material va domina compoziţia muzicală.

Dar analizând mai mult perioada romantică şi de avânt a manelelor anilor 2000 putem spune că Adrian Copilul Minune şi Nicolae Guţă, urmaţi de Florin Salam, Vali Vijelie, Liviu Guţă, Adi de la Vâlcea sau Sorinel Copilu’ de Aur au reprezentat acest gen.

Mergând şi mai în urmă ne aducem aminte de formaţii precum Generic şi Albatros. Atunci s-a produs şi o schimbare când Costel Geambașu, Nelu Vlad, Dan Ciotoi au marcat orientarea genului manele către cântăreți, aprecierea și prestația instrumentiștilor având de suferit. Astfel, componențele formațiilor de acompaniament devin foarte instabile. Prima formație de mare succes apărută după 1990 este Albatros din București; urmează Condor din Craiova, Real B din Găești, Accent din Târgoviște, Meridian din Ploiești, Tomis Junior din Galați. Evoluția manelelor a fost puternic influențată de diverse genuri muzicale. În perioada anilor ’90, când tehnologia și accesul la noi influențe muzicale au crescut, manelele au început să preia elemente din muzica pop, dance și chiar hip-hop.

Manele sunt descrise ca fiind un amestec dintre  genul de muzică folclorică şi ritmuri pop. Manelele moderne sunt un amestec de elemente turcești, grecești, arabe, bulgare și sârbeşti, folosind în general instrumente și ritmuri moderne (electronice). Primele manifestări ale acestui gen muzical pot fi urmărite în regiunea Balcanilor încă din secolul al XV-lea, când imperiul otoman exercita o influență semnificativă asupra teritoriului. La noi solista Romica Puceanu a adus în prim-plan muzica lăutărească, amestecând tradiționalul cu modernul. Aceasta a deschis ușa pentru o nouă eră a manelelor, în care instrumentația tradițională a fost combinată cu influențe din muzica pop și dance.

Antropologi precum Adrian Şchiop sugerează că manelele reprezintă genul muzical cel mai reprezentativ pentru epoca tranziției postdecembriste la capitalism, „un folclor al tranziției”, deoarece valorile materialiste ale acesteia corespund cel mai fidel versurilor despre stigma sărăciei și importanța pragmatismului agresiv și a parvenirii prin „șmecherie”.

Ceea ce este foarte interesant este fenomenul de apropriere produs după 2014 când petrecerile cu manele devin „cool”, acceptate şi agreate de tinerii „hipsteri” din marile zone urbane ale României si chiar promovate de ambasade precum cea a Suediei la Bucuresti. Cu subgenuri precum „trapanelele” noile manele devin substanţial mai slab calitative, ca formă şi conţinut faţă de melodiile anilor 2000. Ascultate „ironic” şi „endorsate” acum chiar de către cei care cu ani în urmă ar fi strâmbat din nasul la auzul denumirii „manea”, acest gen muzical, acum puternic diluat calitativ faţă de forma sa din anii 2000 a devenit un bun de larg consum.