Relatările oamenilor din orașul asediat Mariupol
25 martie 2022Aproape niciun alt oraș ucrainean nu a fost menționat atât de des de către presa și oamenii politici din întreaga lume de la începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei ca Mariupol.
Orașul port de la Marea Azov, vizat permanent de atacuri, a devenit un simbol al rezistenței militare împotriva armatei ruse. Dar și un dezastru umanitar.
Distrugerea unei maternități unde erau cazate femei însărcinate și bombardarea teatrului unde se adăposteau civili au șocat întreaga lume. UE a calificat acțiunile trupelor rusești drept cea mai gravă crimă de război.
"Peste tot în oraș vedeai cadavre pe străzi”
Micola Osișenko, șeful televiziunii din Mariupol, a reușit să părăsească orașul împreună cu familia și vecinii săi. Casa lui se afla în apropierea maternității distruse pe 9 martie.
Clinica se află la 500 de metri de casa mea. Când avionul a aruncat bomba, am crezut că a lovit casa noastră, atât de puternică a fost explozia. Însă bomba a lovit clinica pentru copii, cu o secție de maternitate, la etajul trei.
Cu o zi înainte de atac, vecinul meu rănit, un bărbat de 60 de ani, a fost externat din acea clinică. Acesta fusese internat în spitalul de copii pentru că nu mai era loc în altă parte.
Presa rusă a relatat că acolo nu se aflau nici copii, nici femei, și că în clădire s-ar fi aflat sediul unui batalion. În realitate, însă, înăuntru erau multe femei și copii.
În blocul în care locuiam, temperatura din apartamente era aceeași ca afară: minus șase, minus șapte grade. Am hotărât să dormim cu toții la subsol, într-o cameră separată. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai caldă, de vreme ce o puteai închide bine.
Pe jos am pus saltele și perne. Am așezat pe ele copiii, care își petreceau acolo toate zilele. Mamele s-au culcat cu cei mici, bunicii au dormit așezați pe scaunele de la perete. Iar noi, cei de vârstă medie, am dormit pe scări.
Înainte de a pleca din Mariupol, am distribuit rezervele noastre de apă celor care se aflau deja în mașini și care au rămas în blocul nostru. Le-am dat și mâncarea pe care o mai aveam, pentru că acolo nu avem de unde să o luăm. Depozitele sunt distruse și jefuite, la fel și magazinele.
Gătisem mâncarea în fața blocului, la foc, dar ne-am confruntat cu lipsa lemnelor uscate. Oamenii au pus pe foc rame de ferestre și materiale de construcție din școlile bombardate. Nu era un lucru lipsit de riscuri, deoarece o bombă putea lovi în orice moment, ceea ce s-a și întâmplat. Oamenii au fost sfâșiați în bucăți.
La început, oamenii au încercat să aducă apă din fântâni, care încă mai există în unele locuri. Dar mai întâi trebuie să ajungi acolo teafăr și apoi să stai la coadă. Oamenii au folosit chiar și apa din caloriferele caselor distruse, deși aceasta nu ar trebui să fie băută. Însă oamenii au fiert-o și au băut-o.
Într-o noapte a nins. Ne-am bucurat de asta ca niște copii. Toți locatarii blocului nostru colectau zăpada în găleți, atâta timp cât era liniște. Așa am acumulat cât de cât o rezervă de apă.
La ieșirea din oraș, nu am văzut nicio clădire intactă. Peste tot ferestre sparte și pereți distruși între apartamente. Unele clădiri rămăseseră fără întregul etaj superior. Peste tot zăceau cadavre de femei, bărbați și copii. Am încercat să le distragem atenția copiilor noștri în mașină, ca să nu vadă ororile. Este pur și simplu teribil!
"Inima mea este ruptă în trei bucăți"
Asistenta medicală Natalia Koriagina a părăsit Mariupolul pe 14 martie.
Am plecat de pe malul stâng al râului Kalmius din Mariupol cu un rucsac în spate până la o casă din centrul orașului. La acea vreme, acolo aveau loc mai puține bombardamente. Mama mea, care are 79 de ani, nu a dorit să mă însoțească. Nici lacrimile și nici avertismentele mele nu au determinat-o să se răzgândească.
La numai o oră după ce am plecat din casa noastră comună, o școală și două case din apropiere au fost lovite. Toate ferestrele caselor vecinilor noștri au fost sparte, cele ale casei mamei mele au rămas întregi.
Mai târziu, curentul electric și apa au fost oprite și i-am spus mamei mele că voi veni să o iau în dimineața următoare. A consimțit, până la urmă.
În acea casă din centrul orașului fuseseră deja cazați colegii mei și familiile lor, ale căror apartamente se aflau, de asemenea, în zone periculoase ale orașului.
Eram 16 persoane, dintre care șase copii. Am amenajat locuri de dormit în subsol, cu saltele de pat și saltele pneumatice. Deseori pornea alarma antiaeriană și ne petreceam cea mai mare parte a zilei în pivniță.
A doua zi nu am mai putut ajunge pe malul stâng al râului. Am încercat timp de mai bine de patru ore să chemăm un taxi. Răspunsul a fost: "Nu există benzină, nimeni nu trece pe malul stâng".
Am implorat și am oferit o mulțime de bani, dar în zadar. Nici unul dintre cunoscuții mei nu a putut să mă ajute să o aduc pe mama. Apoi am sunat-o. Mama m-a liniștit. A spus că are apă și mâncare și că războiul nu va dura la nesfârșit. O să reziste ea cumva, m-a asigurat. A fost ultima dată când i-am mai auzit vocea.
Soțul meu este în armată și apără țara. În primele zile nu am avut niciun contact cu el. Fiul meu este în Harkov. Inima mea este ruptă în trei bucăți, ca să spun așa. Viața trebuie totuși să meargă mai departe. Pe măsură ce inelul de asediu din jurul orașului nostru se strângea tot mai tare, electricitatea, apa și gazul au fost tăiate.
Am reușit să cumpărăm o anumită cantitate de alimente din piață, pentru că toate magazinele erau de mult timp închise, fără electricitate și jefuite rapid după bombardamente. Trebuia să gătim mâncarea la foc deschis. Lemnele de foc au fost adunate din tot cartierul, chiar și în timpul bombardamentelor.
În cele din urmă, adăpostul nostru a fost atacat din toate părțile. Toate ferestrele și acoperișul au fost distruse. Casa s-a zguduit atât de tare încât am crezut că se va prăbuși. Pivnița a rezistat. Temperatura la parterul casei era de unu-două grade, iar în pivniță de patru-cinci grade.
Cel mai rău lucru este lipsa apei. Bine că a nins de două ori și am reușit să umplem două căzi de baie cu zăpadă, ăsta a fost norocul nostru.
Nu am avut semnal de telefonie mobilă direct în casă, ci numai la 900 de metri distanță. Astfel am aflat despre coridorul pentru mașinile private și am decis să plecăm. În timp ce ne încărcam mașinile, s-au auzit bubuituri repetate și așchii de metal au zburat direct în gardul nostru.
La ora 12 am plecat din Mariupol, am văzut ruine și incendii peste tot. În jurul orei 21.00 am ajuns la Berdiansk, unde am petrecut noaptea într-o școală. Dimineața ne-am continuat călătoria. În multe dintre mașinile din convoi se aflau copii.
Toată lumea conducea cu mare atenție pentru că peste tot erau muniții neexplodate. Am văzut punctele de control ale agresorului, mai mult de 30 la număr, pe toate drumurile de intrare și ieșire din orașe.
În fața unui pod aruncat în aer în apropiere de Zaporojie, s-a format un ambuteiaj uriaș. Ocolul se face pe un drum îngust. Am reușit să trecem, dar o oră mai târziu, o altă coloană a fost bombardată și au existat victime. La ora 19.00 am ajuns în orașul Dnipro.
"Aici este pur și simplu un iad!"
Oleksandr Skorobohatko, membru al personalului unei organizații umanitare internaționale, a părăsit Mariupolul la 15 martie.
La începutul lunii martie a fost clar că întregul oraș riscă să devină o catastrofă umanitară. Când nu au mai sosit alimente și medicamente, oamenii au intrat în panică. Auzisem despre dezastre umanitare doar din povestiri, dar nu lucrasem niciodată în misiuni în străinătate și nu mă confruntasem vreodată cu astfel de probleme.
Eu și sora mea am stat la niște rude. Am dormit pe podea, pe hol, acolo ne simțeam mai în siguranță. Ne-am adaptat cumva la bombardamente și la lipsa de hrană. Casa vecinilor fusese deja distrusă. Am petrecut mult timp cu vecinii și am gătit la foc.
Coridorul umanitar a întârziat să apară. Oamenii aveau puține speranțe și își spuneau unii altora că este mai sigur să rămână în oraș.
Inițial, când am auzit la radio că 500 de mașini au ajuns în Zaporojie, am refuzat să credem. Însă a doua zi a venit o cunoștință care ne-a informat că va exista o nouă caravană. Am pornit imediat spre mașină. Intuitiv, am luat-o pe drumuri secundare și după cinci-zece kilometri depărtare de oraș s-a făcut în sfârșit liniște.
Peste tot existau puncte de control, controale, cozi interminabile. Abia când am ajuns în Zaporojie ne-am dat seama că am reușit în sfârșit să părăsim Mariupolul. Mă simțeam cumva vinovat că nu reușisem să avertizez prietenii și rudele cu copiii lor. M-am hotărât să mă duc să îi iau.
Am trecut din nou prin toate punctele de control. La ultimul, înainte de Mariupol, așa-numiții soldați ai "Republicii Populare Donețk" mi-au luat pur și simplu mașina. A trebuit să mă întorc pe jos. În satul următor am putut măcar să înnoptez și să mănânc. Dimineața, oameni buni m-au dus la Zaporojie. Toate aceste întâmplări îmi vor rămâne în minte pentru toată viața. La fel și toți morții.
Într-un fel sau altul, mulți voluntari reușesc în prezent să ajungă la Mariupol. Facem schimb de experiențe. Nimeni nu poate garanta siguranța. Dimpotrivă, oamenii avertizează că s-ar putea să nu te mai întorci în viață. Cu toate acestea, continui să caut modalități de a-mi duce măcar rudele în cele mai apropiate sate sigure. Este pur și simplu un iad!