„A sosit, așadar, momentul! Războiul și-a croit drum prin Europa, noi ne îndreptăm spre adăposturi, spre buncăre, iar sângele curge din nou prin vasul în care ar trebui să curgă de fapt istoria și literatura”. Acestea sunt primele cuvinte pe care am putut să le pun pe hârtie după începutul războiului împotriva Ucrainei. A fost o explozie emoțională care s-a încheiat astfel: „Și ce o să-i spun fiicei mele în seara asta, când i-am jurat noapte de noapte că nu va fi război? Și cum putem să explică că, de fapt, camerele copiilor din lumea asta nu sunt pregătite de război?”.
Aceste seri continuă de peste un an. Pe atunci nu era de fapt o întrebare. Era mai degrabă disperare și rușine că s-a putut ajunge la asta. Și frică, desigur, pentru că fiica mea dormea în camera alăturată. Într-un apartament care se afla la doar o aruncătură de piatră nucleară de teatrul de război. Și m-au năpădit brusc regulile pe care a trebuit să le învățăm pe vremuri în școală, la cursurile de „pregătire militară”. Reguli complet lipsite de sens, desigur: nu trebuie să te uiți în direcția norului ciupercii nucleare, pentru că îți distruge ochii; trebuie să stai departe de ferestre, pentru a nu fi rănit de geamul spart după detonare…
S-a trezit frica nucleară
Nu mai știam cu adevărat dacă are sens sau nu. Dar butonul roșu al fricii nucleare fusese deja apăsat. M-am uitat grăbit prin cameră și am știut imediat că, stupide sau nu, voi fi nevoit să-mi învăț fiica aceste reguli - chiar din prima clipă în care se va trezi.
Apoi războiul s-a dezvoltat în mod convențional: cu avansarea tancurilor, cu focuri de artilerie și corpuri umane mutilate. Și cumva am lăsat deoparte frica nucleară. Fără a o uita în totalitate, desigur. Putin nu a reușit să ia Kievul în câteva zile sau săptămâni, și nici nu a avut parte de steagul alb fluturat de ucraineni, așa cum se aștepta. Dar dintr-o dată, un an mai târziu, a ațâțat din nou frica nucleară printr-un discurs. Și nu doar cu apropouri, nu doar retoric, ci activ, retrăgându-și țara din tratatul de dezarmare nucleară START II.
Masa de joc distrusă
Ce ar trebui să însemne asta? - m-am întrebat. Pe de o parte, o nouă rundă de spaimă, declanșarea fricii nucleare. Pe de altă parte, probabil că a fost o declarație de faliment în războiul convențional. Am avut chiar și o licărire de speranță: vorbind despre arme nucleare, Putin însuși ar putea flutura, în dosul simbolului nuclear, un discret steag alb care nu este vizibil pentru localnici, dar ușor de recunoscut de adversari? Pentru că ultima cale de ieșire dintr-un război convențional eșuat este probabil să scoți atuul nuclear din mânecă și fie să schimbi masa de joc, fie să o distrugi.
Desigur, nu este deloc o consolare, pentru că distrugerea mesei de joc înseamnă, pur și simplu, distrugerea întregii lumi. Da, câțiva șobolani și insecte vor supraviețui, la fel ca și unii copaci de ginkgo biloba care au mai supraviețuit și erei glaciare, și bombei de la Hiroshima. Ceea ce poate avea o semnificație simbolică, deoarece se spune că tocmai frunzele de ginkgo biloba ajută împotriva slăbirii memoriei. Acești copaci vor păstra pentru totdeauna memoria dezastrului nostru. Mai trist este că, într-o lume pustiită de oameni, nu vor avea cui să o transmită.
Oameni care fac pachete de umanitate
Și, totuși, suntem încă în viață. Dar unde ne aflăm, de fapt, după mai mult de douăsprezece luni de război? Da, Europa a devenit mai defensivă și mai fermă în sprijinul său pentru Ucraina. Și țara mea natală, Bulgaria? Fluctuează. Uneori transmite că va oferi doar asistență tehnică pentru Ucraina, nici un singur cartuș. Aflăm apoi din presa germană că țara noastră, mică și săracă, a livrat Ucrainei cantități mari de arme și muniție, într-un moment foarte dificil, chiar fatidic pentru ucraineni. Bine, în secret și la un preț bun, dar, totuși…
Și avem și oameni ca Manol Peikov, care a strâns la un loc energia a mii de cetățeni dornici să doneze și, într-o comparație europeană, cred că a livrat probabil cele mai multe generatoare de energie în Ucraina. Faptele oamenilor ca Manol sunt un semn că avem, aici, un potențial imens de umanitate și rațiune. Trebuie să spui asta cu voce tare!
Crimă în masă suprimată
Din păcate, există și opusul - și nu trebuie să închidem ochii. În timp ce salvatorii, voluntarii și medicii bulgari ajută după cutremurul din Turcia și Siria, în timp ce Manol și donatorii bulgari trimit multe camioane cu generatoare în Ucraina, există și celelalte camioane bulgare. Încărcate până la refuz de ființe umane vii, înghesuite una în cealaltă. Camioane care s-au transformat în sarcofage în mișcare pe șosele. Vestea despre acei 18 oameni care s-au sufocat într-un sertar secret al unui camion în Bulgaria - a fost de fapt o crimă în masă! - a trecut nebăgată în seamă de mass-media. Nici urmă de simpatie, darămite vreun șoc. Doar pentru că victimele nu erau bulgari?
În cazul Bulgariei, ultimele luni de război și catastrofe pot fi recapitulate și astfel: prin prisma camioanelor. Pe de o parte, cele care au livrat ajutor militar, generatoare, haine și alimente pentru persoanele aflate în nevoie undeva peste mai multe granițe. Și, pe de alta, celelalte, care treceau în secret oameni peste granițe. Și cadavre. Întrebarea crucială pentru noi este: suntem în stare să oprim aceste „celelalte” camioane? Suntem gata să ne trezim? Suntem gata să arătăm instituțional și uman cu degetul spre corupție? Spre corupția din afară, dar și spre corupția din interiorul nostru.
Ce legătură are asta cu războiul? Mult mai mare decât pare. Somnul societății naște dictatori. Iar aceștia nasc război și dezastre. Nicio societate nu este imună. Nici a noastră. Mai ales nu a noastră.
Gheorghi Gospodinov (născut în 1968) este cel mai tradus scriitor bulgar contemporan. Printre altele, este laureatul premiului central-european pentru literatură Angelus (2019) și al premiului Jan Michalski. Cel mai recent roman al său, Adăpostul Timpului, a fost tradus în 17 limbi și a fost nominalizat anul acesta la Booker Prize.