Europa mea: Europa, polarizează-te!

De când mă ştiu eu, sunetele marşului funebru au însoţit destinul comunitar: "Statele membre se vor certa pe oţel". "UE se va dezintegra din cauza cotelor de pescuit". "Europa se scufundă sub valul de imigranţi". Lamentările sunt vechi. Dar din ce în ce mai uşor de auzit.

Fiind est-european cunosc situaţia şi dintr-o altă perspectivă: în urmă cu 30, 40 sau 50 de ani, Moscova cânta zilnic prohodul Comunităţii Europene. După o scurtă pauză, Kremlinul a reluat obiceiul. Încă de pe atunci, bulgarii şi alţi europeni credeau că sfârşitul e aproape. Astăzi cred din nou în dezintegrarea comunitară.

Lamentarea repetată îi face pe mulţi europeni să creadă că "ceva nu este în ordine". Senzaţia nu este complet eronată. Revenind la UE, este exagerată propagarea iminentului sfârşit comunitar. Dar Uniunea Europeană se confruntă cu o uriaşă problemă.

Prea mult consens, prea puţine obiective

Cunoaştem de multă vreme problemele din sudul Uniunii: criza datoriilor din Grecia, Italia, Spania şi Portugalia (să sperăm că nu va ajunge şi în Franţa). În vest, Brexitul a rănit adânc stabilitatea comunitară. Iar estul este măcinat de problemele evidente din Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia. Este UE grav bolnavă? Nu, nu prea. Suferă de prea mult consens şi de prea puţine ţeluri.

Atât "consensul" cât şi "ţelul" descriu viitorul, fiind aşadar elemente de bază pentru politică. Dar cei doi termeni se deosebesc fundamental. Un ţel se referă la ceea ce ar trebui să fie. Iar consensul defineşte ceea ce nu ar trebui acceptat cu orice preţ. Ţelul vizează un viitor previzibil, în care "noi" capătă valenţe volatile. În timp ce consensul se referă la un viitor imprevizibil, dar fixează termenul de "noi".

În această perspectivă, devine clar că, în actuala Uniune Europenă, nu trăim după cum vrem, ci după cum putem. Criza nu loveşte în temelii (ideea de libertate, stat de drept, drepturile fundamentale ale omului, răspundere individuală), ci afectează doar o parte din acordurile liberale.

Negru sau alb - fără nuanţe de gri

Ca în orice criză nouă, ne refugiem în iluzia că discuţiile lungi vor atrage decizii corecte - precum o soluţionare a problemei refugiaţilor. Dar în această dezbatere nu avansăm niciun centimetru. Pentru că ne limităm la discuţii despre ce nu ar trebui să facem şi refuzăm să ne gândim la ce-i de făcut. Aceasă sterilă căutare a unui consens negativ sapă la fundamentul european şi extinde scepticismul. Se naşte astfel sentimentul că Europa este bolnavă cronic, fără niciun fel de şanse de supravieţuire.

De aceea trebuie să încetăm să mai căutăm consensul negativ. Avem nevoie de contrariul lui. Ne trebuie opţiuni politice polarizante, pe care să le luăm în considerare, deviind astfel de la căutarea unei soluţii care să îi mulţumească pe toţi şi identificarea uneia pe jumătate acceptabilă. De exemplu, putem decide în favoarea sau împotriva energiei nucleare, fără a mai discuta la infinit despre energiile combinate. Aşadar, trebuie să ne bazăm pe o decizie politică şi nu pe permanentul "pe de-o parte/pe de altă parte" propagat de experţi.

Se impune o nouă imagine de viitor

Sunt departe de a-i lăuda pe liderii de tip macho. UE este o alianţă pentru un viitor comun, care se defineşte exclusiv prin viitorul comun. Problema actuală este generată de criza momentană a acestui viitor. Şi un viitor bolnav poate fi surmontat doar de imaginea unui nou viitor. 

Pe ce să ne bazăm? Evident că pe puterea politică, pe puterea politică centrală. Să ne imaginăm alegeri europene directe, la care să participe sute de milioane de cetăţeni ai UE. Prin aceste alegeri, cetăţenii ar putea influenţa direct atât viitorul preşedinte cât şi puterea politică. Şi, dacă europenii şi-au exprimat opţiunea privind o putere politică supra-regională, atunci vor prelua automat şi responsabilitatea pentru viitorul politicii europene. Se formează astfel o binecuvântată polarizare, un vid care să înlocuiască lamentarea birocraţiei comunitare prin adevărate relaţii de putere.

Europa are nevoie de aer proaspăt

Şi, după ce am pus bazele acestui centru de putere, atunci vom observa, dezbate şi chiar influenţa modul de acţiune. Până acum am preferat pacea în faţa conflictului. Mult mai eficientă ar fi varianta inversă: mai întâi confruntaea şi apoi înţelegerea.

Dacă cetăţenii sunt în măsură să accepte această variantă? Aici sunt şi eu sceptic. Europa trebuie însă să încerce. Dacă Statele Unite nu s-ar fi decis în trecut pentru un preşedinte, ci ar fi preferat o comisie interstatală, ar fi fost demult timp dezintegrate.

În concluzie, dragi concetăţeni europeni, nu avem nevoie de medicamente. Europa nu este bolnavă. Aerul proaspăt ne lipseşte. Şi, înainte de toate, ne datărom nouă un viitor mai bun. UE este o realizare istorică şi unica perspectivă pozitivă pentru sute de milioane de oameni. Ea este doar depăşită de propriile probleme şi trebuie să acţioneze. Nu ezitant, ci hotărât.

Andrei Raicev este un filosof bulgar, sociolog şi autor de cărţi. În Bulgaria, contestatul analist politic este cunoscut şi în calitate de comentator TV. El este deseori invitat în emsiunile postului de radio BBC în limba rusă.