Europa la ceasul coliziunilor şi dezbinărilor

În timp ce paza de coastă românească recupera o nouă ambarcaţiune migratoare din apele Mării Negre, România era evocată pozitiv la Strasbourg. Peşedintele Comisiei Europene menţiona Sibiul ca gazdă, în 2019, a unei reuniuni comunitare post-Brexit, menite să deseneze harta viitorului Uniunii. În al cărei spaţiu Schengen România şi Bulgaria ar urma să intre grabnic.

Ce frumos. În genere, în cuvântarea sa despre starea Comunităţii, Jean Claude Juncker i-a zugrăvit Uniunii o imagine de viitor idilică. Una orientată, dacă dăm crezare viziunii demnitarului luxemburghez francofon şi germanofon, către o fereastră deschisă spre noi zări, speranţe de binefaceri şi de unitate, datorate conducerii ei franco-germane.

Ar fi sublim portretul acestei Comunităţi fericite care-şi dă mâna de la est la vest. Şi invers. Ar fi, dacă cei 27 ar rămâne împreună cu adevărat, nu doar formal, spre a se certa mai abitir. Şi dacă realitatea n-ar contrazice superba imagine. Dacă n-ar mutila-o clipă de clipă, într-o frenezie. Dacă în oraşele franceze nu s-ar fi descărcat pe alocuri violent nemulţumirile stângii faţă de inevitabilele, dar prea timidele reforme de piaţă, introduse de un preşedinte ales cu doar câteva luni în urmă, de o covârşitoare majoritate, tocmai spre a salva ţara de faliment şi de un tot mai vorace balaur extremist.

Ar fi grandioasă viziunea lui Juncker, dacă Europa nu s-ar tot mărunţi de când i s-au înteţit smintitor tendinţele centrifugale. Or, chiar dacă încă n-au chiar toţi fuga la picior ca refugiaţii părăsind val-vârtej Turcia spre a poposi în România, mulţi, din ce în ce mai mulţi, doresc şi în Europa să scape cu fuga. Căci după ce britanicii şi-au luat adio de la Europa, nu puţini scoţieni, de pildă, au continuat să vrea neapărat să fugă de englezi.

Iar catalanii abia aşteaptă să se desprindă de ghiuleaua fiscală pe care liderii celor şapte milioane de fani ai Barcăi afirmă că spaniolii le-ar fi legat-o de gleznă, spre a-i jefui cât mai consistent. Puţină dreptate chiar au. Deşi nu reprezintă decât 16 la sută din populaţia Spaniei, muncesc în valoare de 20 la sută din PIB-ul spaniol. Or, deficitul lor, în loc să scadă, creşte. Iar de o parte bună din bani profită alţii care, culmea, îi privesc de sus pe catalani. Şi îi tratează de veacuri centralist, autoritar, trufaş.

Dar oare nu profită şi regiunile prospere de pe urma celor paupere? Şi n-ar fugi o grămadă de investitori din Barcelona în cazul unei secesiuni? Le-ar fi mai bine catalanilor fără Uniunea Europeană? N-ar  trebui Catalonia independentă să adere la Comunitate după un proces de integrare cu atât mai anevoios, cu cât până la urmă cooptarea ei ar depinde de bunăvoinţa Spaniei? Or, nu fără oarece temei, spaniolii îi acuză, la rândul lor, pe independentiştii catalani de egoism feroce, de ultranaţionalism separatist, ca şi de încălcare a legilor şi constituţiei Spaniei.

Spre disperarea Madridului şi iritarea Bruxellesului, ca şi a tuturor ţărilor care, ca România, au minorităţi naţionale pe teritorii mai mult sau mai puţin definite, mai mult sau mai puţin autonome, secesioniştii catalani insistă totuşi să ţină la 1 octombrie un referendum de separare de ceilalţi iberici. De parcă viitorul europenilor în lumea globalizată în care au de făcut faţă rivalităţii unor mari puteri de felul Chinei, ar rezida nu în mai multă integrare, ci într-o cât mai strictă despărţire. De parcă dreptul la autodeterminare ar legitima chiar şi desprinderea cu forţa dintr-un stat nu colonial şi opresor, ci, totuşi, realmente democratic şi de drept. 

Or, teoretic, se presupune că Uniunea Europeană ar fi nu doar o piaţă comună, ci şi o comunitate de valori. Dar oare mai e? Dar oare mai e percepută ca atare, după criza migraţiei necontrolate şi în plină ceartă a vestului, cu privire la cotele de refugiaţi, cu ţări precum Ungaria şi Polonia?

Dar oare mai ajunge, întru restabilirea unităţii Europei, aşa cum cred unii în vest şi nord, să li se ofere statelor din sud mai multă solidaritate în chestiunea redistribuirii refugiaţilor? Iar est-europenilor un mizilic? De pildă, Schengen într-o epocă în care Schengen e la pământ şi nu mai înseamnă mare lucru dincolo de a convinge România şi Bulgaria să nu-şi lichideze complet justiţia independentă şi statele de drept?

Sunt suficiente oare alte ameliorări punctuale? De pildă îmbunătăţirea calităţii, adesea execrabile (inacceptabile, cum a spus Juncker just) a produselor concernelor occidentale exportate în răsărit?

Sigur, ameliorările, când sunt reale, nu sunt de lepădat. Altfel stau lucrurile însă cu momelile.

Tactic inteligente, cele propuse de preşedintele C.E par a fi salutare. Sunt însă bune, cert, să-i divizeze pe răsăriteni. Mă tem, oricum, că nu sunt ceea ce trebuie. Mă tem că prea puţini au înţeles chestiunea în adâncime. Da, Turcia islamizată şi autoritară e o problemă mare, iar  lui Juncker i s-a conferit, în fine, împuternicirea de a declara că Ankara se îndepărtează de Uniune şi "nu-i va fi membră într-un viitor previzibil".

Dar nu Turcia e principala problemă a Comunităţii. Nici Libia şi vecinii din sud ai Europei. Aceste ţări sunt sursa unor complicaţii relativ lesne rezolvabile cu un amestec de cheltuială, efort, rigoare, fermitate şi bunăvoinţă.

Apoi se mai vehiculează şi ştiri bune în Europa. Se înregistrează o creştere economică în zona euro. Iar şomajul în UE pare să poată fi combătut. În fine, există şi divorţuri paşnice şi profitabile. Cel de acum un sfert de veac, de pildă, dintre slovaci şi cehi. Sau cel din 1905, dintre Norvegia şi Suedia. Dar timpul despărţirilor amiabile pare a fi trecut.  

Extrem de greu de depăşit vor fi şi alte obstacole, majore. Cele externe. Propaganda rusă care hrăneşte extremismul şi separatismele in corpore. Atacurile cibernetice. Şi cele interne. Riscul terorist. Şi mai presus de orice, dezbinarea.

De pildă, clivajul moral, politic şi axiologic al unei Europe în care unii, mânând-o hăis, se gudură în faţa Rusiei, Chinei şi în genere a tiranilor şi islamiştilor, dorind, corect politic, globalizarea, chiar şi cu preţul democraţiei. În timp ce se arată trufaşi faţă de fraţii lor din est.

Iar ceilalţi, populişti, nu mai puţin semeţi, o trag cea. Şi o împing cu acelaşi preţ, al statului de drept sacrificat, către renaţionalizare extremistă, fărâmiţare regională şi reconfesionalizare fundamentalistă. Aceste trenuri s-au pus în mişcare şi prind viteză în Europa vitezelor multiple. Se îndreaptă, inutil de subliniat, spre o coliziune colosală.

Ce va rămâne după marea ciocnire? Dar cine ştie oare?