Europa, iar în corzi

E un eşec de proporţii rezultat dintr-o combinaţie de cauze. S-a produs din exces de concesii europene faţă de Rusia şi din prea puţină independenţă, inclusiv energetică, faţă de Moscova. E consecinţa unei politici externe rele, girate de nişte diplomaţi care au confundat chestiuni strategice, deosebit de mari, precum apropierea de vest, cu mici câştiguri tactice, de felul eliberării Iuliei Timoşenko.

Ratarea integrării Ucrainei e o tragedie. E un insucces imens, ce le răpeşte nu doar ucrainenilor şansa unui acces la libertate, prosperitate şi o societate care să nu fie la cheremul oligarhiei şi poliţiei politice postcomuniste, ci şi europenilor un partener extrem de important.

Alte neajunsuri

Nu mai puţin problematică s-a dovedit incapacitatea diplomaţiei europene în frunte cu Cathrine Ashton şi Comisia de la Bruxelles de a obţine vreo ameliorare a crizei siriene, a situaţiei dramatice din Africa de Nord şi alte zone arabe, ori vreun hatâr în chestiunea ambiţiilor nucleare iraniene.

Europa nu se află, aşadar, într-o stare prea bună. Dimpotrivă, are, în ciuda micii creşteri economice germane febră, e anemică, se clatină şi stă să cadă. Arată rău de tot, în centru, la răsărit ca şi la marginile continentului, dacă ţinem cont de spectacolul jalnic pe care-l oferă Uniunea în raporturile ei nu tocmai demne cu dictatori trufaşi ca Putin, sau cu imperii în expansiune precum al Chinei comuniste.

E într-o stare deplorabilă şi în diverse state membre, dacă nu uităm de pildă, de unele succese electorale din trecutul mai recent, al extremiştilor din Grecia, spre exemplu, ca şi al USL, la doar câteva luni după isprăvile antidemocratice din vara anului 2012. Şi dacă nu ignorăm sondajele de opinie privind intenţiile de vot la alegerile europene de anul viitor, când populiştii ar putea să ia caimacul. În Franţa, în Olanda şi aiurea.

Înfrângeri mai vechi

E adevărat că Europa a mai fost în corzi şi se poate bănui că va mai fi în viitor. Era numărată bunăoară în epoca în care Uniunea se zbătea în van să găsească o replică adecvată la războaiele iugoslave. A fost nevoie atunci de implicarea masivă a SUA (ca de altfel şi în primul şi în al doilea război mondial) spre a se scoate continentul dintr-o catastrofă de-o anvergură fără precedent după 1945.

Că Europa e un proiect complex şi vulnerabil s-a putut constata şi în multiple alte instanţe. De pildă când oficialităţile de la Bruxelles n-au reuşit să se descurce suficient de onorabil în faţa provocării prezentate de un extremist de dreapta precum Jörg Haider. Dar după ce politicianul austriac a ajuns la guvernare, la Viena, Uniunea a avut bărbăţia de a încerca măcar să izoleze acest executiv scandalos.

Încă şi mai provocatoare pentru o Europă care se vrea nu doar o piaţă comună, ci şi depozitara unui set de valori liberale şi democratice s-au vădit atacurile dure la adresa statului de drept şi a democraţiei liberale, lansate la sud-est de Austria: la Bucureşti, de către stânga USL-istă în frunte cu Victor Ponta, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, precum şi, de la dreapta spectrului politic, la Budapesta, în Ungaria lui Viktor Orban,.

Dată fiind impotenţa comunitară în faţa acestor provocări, s-au înmulţit masiv, în ultima vreme, revendicările celor care, precum Viviane Reding, solicită stăruitor crearea unor mecanisme mai suple şi mai eficiente de contracarare a derapajelor anti-democratice. Potrivit lor, e nevoie de alte instrumente şi arme decât aşa-zisa „bombă atomică” a retragerii dreptului de vot al statelor de nedrept.

Criza politică şi axiologică

Dar nici ele nu ar fi de-ajuns. Problema e că mari părţi ale Europei şi Uniunea în ansamblul ei se zbat într-o criză de proporţii, care nu e doar consecinţa celei economice, fiindcă implică setul ei de valori, morale şi politice.

E o criză a societăţilor occidentale în ansamblul lor. O criză a democraţiei, potenţată de cea economică, dar care n-ar dispărea pur şi simplu, odată cu reducerea substanţială a şomajului. Ea vizează toate puterile actuale şi nu în ultimul rând presa. Care e, adesea, şi nu doar în România, la cheremul unor oligarhi, sau al unor interese particulare şi face şi desface oameni politici, pe bandă rulantă, pe bază de imagine, de carismă şi, uneori, de calomnie.

În Germania bunăoară presa l-a confecţionat, ca prezidenţiabil, pe fostul om politic Christian Wulff, transportându-i, multă vreme, o imagine irezistibilă. Era imaginea unei Germanii tinere, frumoase şi dinamice. Wulff părea s-o încarneze strălucit. După ce-a cioplit îndelung la ea, mass-media l-a desfiinţat, ca preşedinte, distrugându-i imaginea pe care i-o crease anterior printr-o campanie rău mirositoare, după ce şeful statului, prea puţin abil în a se apăra de acuza de corupţie, a încercat să-i pună presei căluş în gură.

Evident, popularitatea democraţiei nu se erodează doar fiindcă mass-media calcă strâmb şi tinde să pună în locul statului de drept şi a societăţii deschise mediocraţia, ci şi din alte cauze. Unele ţin de relativism şi ideologia corectitudinii politice, altele de rigorile economice ale globalizării, de imperativul competitivităţii şi, ca atare, de nevoia de austeritate şi de reforme dureroase.

Mare e şi vina actualei administraţii de la Washington, a cărei slăbiciune endemică e baza unei politici externe complet falimentare. Ea a pricinuit tot atâta rău prietenilor şi aliaţilor Statelor Unite cât bine le procură, în continuare, duşmanilor Americii.

Lipsa încrederii, incompetenţa şi birocraţia

La toate acestea se adaugă lipsa tot mai acută de credibilitate a unor guverne, premieri şi preşedinţi, discreditaţi în ritm alert de politicile lor incompetente şi de scandaluri de corupţie dând multora impresia că dictaturile s-ar descurca mai bine, chipurile, să facă ordine la vârf, decât democraţia liberală. Această impresie reprezintă o eroare istorică. Ea se cere combătută cu toate forţele.

Dar pare că degeaba îşi răceşte gura Casandra, lansând avertismente. Fiindcă în loc să-şi respecte vechile tradiţii precum şi principiul subsidiarităţii, Comunitatea se complace în a permite funcţionarilor ei să sporească la nesfârşit hăţişul de ordonanţe, directive, legi care sufocă iniţiativele particulare pe Bătrânul Continent. În loc să investească în educaţie, ştiinţă, cercetare şi locuri de muncă utile pentru tineri, elita europeană continuă să umfle un monstru birocratic prea puţin adecvat democraţiei.

Chiar dacă bugetul UE s-a mai redus, la Bruxelles se aruncă în continuare sume uriaşe pe fereastră. De pildă, prin inexplicabila concesie făcută ambiţiilor franceze ce reclamă de ani mulţi ca, în mod costisitor şi-n fond absurd, Parlamentul European să-şi ţină şedinţele nu doar în capitala Belgiei, ci şi, lunar, în metropola alsaciană Strasbourg.

Greu de crezut că risipa şi alte tare vor putea fi curmate rapid, că SUA îşi vor băga minţile în cap şi-şi vor sista politicile neo-izolaţioniste şi că ucrainenii vor izbuti să se elibereze singuri, că dependenţa energetică de Moscova va dispărea curând, odată cu şomajul în rândul tinerilor de pe Bătrânul Continent. Europa va continua deci să fie numărată. Ar fi bine să nu mai rişte să rămână la podea.