Europa, azi o vedem și nu e

Universitatea de vară de la Băile Tușnad e privită mereu cu oarecare suspiciune la București. Românii se tem că aceste reuniuni la care participă cele mai înalte figuri ale politicii de la Budapesta ar putea încuraja revendicări etnice radicale. Temerile s-au dovedit însă mereu exagerate, chiar dacă prilejuri de polemică au fost destule. Poate nici de data aceasta anumite declarații ale unor oficiali din Ungaria nu vor fi bine primite, dar este totuși de observat că tema româno-maghiară a fost pusă în context european. Se poate spune și invers, că ungurii au profitat inclusiv de dezbatarea privitoare la viitorul Europei pentru a relua subiectul pierderii Transilvaniei. De pildă, președintele comisiei de politică externă din parlamentul de la Budapesta,  Zsolt Németh, a spus că Europa ar trebui să ofere ”un răspuns adecvat” la problema Trianon. Nu va exista probabil niciodată o veritabilă reconciliere cu privire la acest aspect, în ciuda unor evoluții pozitive.

Totuși dezbaterile au dat impresia că românii și ungurii, în ciuda diferențelor ireductibile, nu pot ascunde că au de fapt o psihologie comună în relația cu Vestul. De exemplu, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu a deplâns că statele membre fondatoare ale UE, în momentul când au observat reticența Estului față de subiectul migrației, au dat impresia că regretă extinderea Uniunii (hirado.hu). A fost implicit un mod de pactizare dacă nu cu politicile manifeste cel puțin cu sentimentul politic care animă astăzi țările din Grupul de la Vișegrad. România s-a ținut mereu deoparte de aceste politici din multe cauze, dar și ca urmare a diplomației occidentale, care a căutat cu abilitate să dividă frondul răsăritean și să atragă România de partea ei. Cu toate acestea, nu mai poate fi ascuns sentimentul comun pe care îl au esticii în majoritatea lor, inclusiv românii, că Vestul se înșală, lucrând împotriva propriei identități.

E un loc comun în mediile intelectuale românești că Europa occidentală se sinucide acceptând mase mari de emigranți din lumea musulmană. Nu este un secret că esticii își îndreaptă admirația nu către Ulrich Beck, ci mai cu seamă către Pierre Manent sau Alain Finkielkraut, că nu au o afinitate reală cu ideile unui Habermas, oricât de generoase ar părea ele, aderând mai curând  la cele ale unui Robert Spaemann. Ca să nu mai spunem că există o veritabilă și bine înrădăcinată antipatie față de figurile emblematice ale stângii eurofile, devenite cele mai entuziaste partizane ale Europei unite pro-migrație, ca Daniel Cohn-Bendit. Vechea și legendara aderență a stângii occidentale la ideile totalitarismului comunist (cu toate versiunile sale) nu poate fi trecută cu vederea de oameni care au trăit poate mai mult de jumătate din viața lor în frontierele lagărului sovietic.

Din păcate dezbaterea europeană este total inhibată în România din motive greu de înțeles, cu excepția poate a unuia singur. Temători să nu pară că ar pactiza cu posturile ”rebele” ale PSD, intelectualii români evită să adopte pozițiile eurocritice ale intelectualilor occidentali pe care îi admiră ”în secret”. Ei par să se fi fixat definitiv în chipul ”disidenței interioare” care i-a caracterizat pe cei mai mulți înainte de 1989. Sunt și excepții desigur, dar ele nu fac decât să sublinieze regula.

A fost în orice caz evident și de data aceasta că românii și ungurii, în ciuda disputelor lor istorice, au fiecare în felul lor, dar în chipuri convergente, aceeași mare aspirație europeană. Europa a fost și este orizontul lor de aspirație, atât doar că Europa dă impresia că se îndepărtează fulgerător de imaginea venerată în perioada izolării comuniste, tinzând să se transforme în ceva diferit. Și, de aici, toate neînțelegerile.