Eternul feminin, eternul jihadism

S-au edificat unii, vorba lui Mircea Cărtărescu, „de ce iubim femeile”. Alţii le ascund nurii, ca nu cumva să ultragieze imaculata privire a unui musulman de frunte, precum preşedintele Iranului, Rohani. Silit, vai, să treacă în vizita sa italiană, ca şi la Papa Francisc, la o aruncătură de băţ de impudice nuduri din antichitate, Rohani şi-a văzut căutătura eroic apărată, iar ele, neruşinatele statui, acoperite de urgenţă de gazdele lui italiene. Nu, nu cu o burcă.

S-au trezit puse în lăzi pentru ca nici o rază din privirea marelui corifeu al politicii persane, omul care deţine cheia multor rentabile afaceri europene cu regimul de la Teheran, să nu se atingă şi să nu se lase murdărită de suprafaţa de marmoră a clasicelor opere de artă antice.

După semnarea prea puţin controlabilului, şi deci ineptului tratat nuclear al Germaniei şi statelor cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU cu Iranul, care, conform criticilor săi, nu-i va împiedica pe ayatolahi să-şi construiască bomba atomică, Rohani a devenit, iată, o persona "grata", ba chiar extrem de "grata", în vestul hămesit de contracte cu islamiştii de la Teheran.

De vreme ce liderul persan împarte în vest comenzi de câteva miliarde, cui să-i mai pese că şeful său, ayatolahul Kamenei, e stăpânul teocratic al unui regim tiranic, care calcă în picioare cu superbie, de decenii, drepturile omului şi cetăţeanului? Care execută mai mulţi disidenţi chiar decât hulita Arabie Saudită. Care a practicat impenitent, prin Hezbollah şi alte organizaţii similare, terorism de stat, nu doar în Siria şi Liban, ci şi în ţări atât de îndepărtate de Orientul Apropiat ca Argentina. Ai cărui ierarhi şiiţi şi gărzi revoluţionare au propulsat şi menţinut la preşedinţia iraniană ani la rând un negaţionist al Holocaustului şi ameninţă în continuare statul evreu cu genocidul.

Nu i-am văzut roşind pe cei care, miercuri, 27 ianuarie, comemorau cu pompă şi belşug de vorbe sforăitoare la Berlin, Paris şi Roma ziua internaţională a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz, ziua comemorării victimelor Holocaustului.

I-am auzit pe liderii apuseni clamând în repetate rânduri nevoia combaterii în continuare, viguroase, a antisemitismului, în toate formele sale. Nu i-am văzut însă jenaţi excesiv de invitarea, în vest, a unei masive imigraţii provenind din ţări şi culturi practicând cotidian în şcoli, familii şi la televiziuni o virulentă demonizare a evreilor şi a Israelului, ce întăreşte, în Europa, mai vechea ură antievreiască a extremiştilor de stânga, de dreapta şi, cine ştie, poate, cândva, "de centru".

Nu i-am văzut din cale afară de iritaţi de cartea de vizită a liderului unei ţări care organizează la Teheran concursuri şi congrese anuale pentru caricaturişti şi ideologi negaţionişti. Nu i-am zărit ruşinându-se că întind covorul roşu reprezentantului acelei naţiuni care, acum câteva decenii, a declanşat revoluţia islamistă, deşi urmările ei universale le resimţim din plin, în vest, de la 11 septembrie 2001 încoace.

Nu i-am observat preocupaţi peste măsură că strâng mâna şefului unui regim vinovat de violarea sistematică a drepturilor femeii, de lapidarea mai multor neveste acuzate de un prezumtiv "adulter", decât orice altă dictatură. Nu i-am văzut umiliţi că-şi ascund, laş, propria cultură, detestată de unii, aparent, mai mult decât terorismul şi că se înclină în faţa şefului unui executiv ce perpetuează oprimarea severă a cultelor, prigonindu-i de pildă la sânge, pe credincioşii Bahai, pentru că nu-s "dreptcredincioşi".

E-adevărat că extremismul nu-i apanajul musulmanilor, ori al bărbaţilor. Păzea, bărbaţi occidentali, când ancora emoţională a unora din voi devine o arătare narcisistă precum neonazista Beate Zschäpe. Care, deşi n-o dă afară din casă deşteptăciunea, a izbutit să fie inima şi chitul terţetului terorist nazist ce-a omorât, se pare, în Germania, timp de un deceniu, cel puţin zece persoane, doar pentru că se întâmplau să fie străini.

În acest răstimp s-a culcat rând pe rând sau concomitent cu ambii ei colocatari ucigaşi. Le-a fost iubită, soţie şi surogat de mamă amânduror asasinilor. Le-a supravieţuit nevătămată, după ce amanţii ei s-au văzut încolţiţi de poliţie şi s-au sinucis. Pare caracteristic ca ele să supravieţuiască. Lor le reuşeşte mai puţin.

Condiţionaţi de cultul mamei, de feminism, poate şi de vechi reflexe cavalereşti suntem frecvent loviţi de o stranie orbire. Căci nu zărim pădurea de copaci. Nu le vedem, de regulă, pe ele. Retina ne e cotropită de scabroşii agresori, pipăitori, violatori din Köln, jucând Taharrush în noaptea revelionului.

Ni se umple cu imaginea fundamentaliştilor înrobind şi maltratând femei răpite şi vândute în târgurile de sclavi ale Orientului, uneori pe un pachet de ţigări. A teroriştilor musulmani făcuţi bucăţi de o deflagraţie cu zeci ori sute de morţi. Îi remarcăm pe asasinii în masă ai statului islamic executând ostateci. Vedem bărbile al Quaidei, talibanilor, ai Boko Haram, ori ai unor filiale ale Frăţiei Musulmane precum Hamas, încinşi cu centuri explozive, ori cu puşca de asalt în mână, trimişi de câte o rafală de automat în mult râvnitul lor paradis populat de haremurile cu câte 72 de fecioare.

Uităm însă adesea că în spatele oricărui luptător de succes e o femeie puternică. O urmaşă a biblicei Yael care-l ucide pe Sisera pironindu-i capul de podea cu un cui şi un ciocan. A frumoasei Iudita, retezând capul lui Olofern, vrăjmaşul comandant de oşti cotropitoare.

Există şi-s tot mai numeroase versiunile lor negre, jihadiste. Fanatice zăpăcite ce se detonează ele însele. Dar nu-n harem. Care-l ameninţă că divorţează pe soţul lor islamist, dacă ezită să fie bărbat şi să se arunce în piaţa publică în aer. Care-şi expun copiii unei educaţii nu cu Tom şi Jerry, ci cu împroşcări sistematice de ură contra infidelilor, pe bază de lectură literală de Coran şi matinale decapitări televizate ale statului islamic. Care, păstrându-se în umbră, se ocupă de comunicaţiile secrete şi de finanţele statului islamic, populează reţelele de socializare şi recrutează harnic adepte şi adepţi ai califatului, nemulţumindu-se cu rolul subaltern, de născătoare de jihadişti.

Sunt femei ca sora lui Mohamed Merah, măcelarul de copii evrei de la Toulouse. Nimeni nu va pricepe vreodată forma de nebunie furioasă care a acaparat această secătură, nulă intelectual, fără s-o înţeleagă şi pe ea. Căci transformarea sa în terorist şi monstru ucigaş de nevinovaţi, nu s-ar fi produs de bună seamă, dacă n-ar fi existat rolul cheie jucat de sora lui, Souad, în îndoctrinarea lui, ca asasin.

A sosit timpul să ne amintim că totalitarismul nazist şi cel comunist s-au cununat şi au făcut pui. Să începem să deschidem ochii. Să-i vedem nu doar pe ei. Să nu mai strângem mâna oricui. Şi să nu mai iubim chiar pe oricine, oricând şi necondiţionat.