Estul nu crede că protecția i se cuvine ”din oficiu”

Este de așteptat ca președintele Iohannis să pledeze pentru o mai bună relație transatlantică, așa cum a lăsat să se înțeleagă cu ocazia ultimei reuniuni a Consiliului European, atunci când deplângea pesimismul unui Donald Tusk. E cert că președintele Consiliului European nu vorbea în numele Poloniei, care pare foarte bine ancorată în relația transatlantică, ci mai curând al Germaniei, așa cum s-a întâmplat și marți în ajunul reuniunii NATO de la Bruxelles. În cursul unei conferințe de presă, Donald Tusk a spus: ”Dragă Americă, prețuiește-ți mai bine aliații, căci sunt singurii pe care îi ai”.

Cu o zi înainte, președintele Trump publicase pe Twitter un mesaj în care își mustra din nou aliații pentru zgârcenia cu care alocă bani pentru armată: ”Statele Unite cheltuiesc mult mai mult pentru NATO decât orice altă țară. Nu este cinstit și nu este acceptabil. Cu toate că aceste țări și-au sporit chletuielile de când mi-am preluat mandatul, ele ar trebui să facă mai mult. Germania alocă 1%, SUA alocă în schimb 4% și totul este în beneficiul comun al NATO”.

Aceasta va fi prin urmare tema centrală a reuniunii care nu are nicio criză majoră de rezolvat, în afară de criza de identitate a Alianței înseși. Se va vorbi mai ales despre bani, căci SUA nu doar că alocă procentual mai mult decât alte state, asta nu ar fi nimic, dar acoperă cel puțin 72% din cheltuielile totale ale NATO.

Unii suțin că reuniunea este riscantă, căci va depinde de umorile imprevizibile ale președintelui american. În realitate, nu este nimic spontan și neprevăzut, președintele Trump militând cât se poate de previzibil și de constant încă de la preluarea mandatului său pentru o repartizare mai echitabilă a cheltuielilor militare. Și ne putem aștepta să o facă în aceiași termeni pe mai departe.

Privind problema din estul Europei, ea ni se înfățișează cu mai multă claritate și asta datorită istoriei particulare a țărilor din fostul lagăr sovietic. Românii cel puțin știu foarte bine câte eforturi au depus pentru a fi admiși în cadrul Alianței, câte speranțe și câte temeri au însoțit primii ani de la căderea regimului comunist. Pentru România protecția NATO nu era ceva de la sine înțeles, ci un lucru de preț, care urma să fie obținut după un drum lung de reforme. Prin urmare, românii știau că trebuie să ”plătească”, să contribuie la rândul lor cu ceea ce le stă în putință.

Occidentul european în schimb a ajuns să creadă că protecția NATO este ceva de la sine înțeles și care i se cuvine în virtutea misiunii sale istorice de purtător al ”valorilor democratice”. Declarația citată mai sus a președintelui Consiliului European este cât se poate de grăitoare, căci ea sugerează că SUA ar trebui să-și facă ”o datorie” din protecția Europei, ca singură aliată în sens substanțial.

Nu e greu să ne dăm seama care este sursa acestei perspective, ea derivând direct din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când implicarea Americii putea fi înțeleasă ca o salvgardare a civilizației și a unui anumit tip de umanitate. Europa occidentală a profitat decenii la rândul de această perspectivă, până într-acolo încât a ajuns să creadă că nu mai are nimic de făcut. Dar astăzi, când nazismul și comunismul au murit, dramatismul acestei perspective nu mai are nicio acoperire. În plus, Europa deține economii puternice și tehnologii de vârf, încât a refuza să contribuie mai substanțial la efortul comun e ceva nefiresc. Președintele Trump are dreptate, oricât de neplăcut poate fi pentru liderii politici occidentali. Și, așa cum era de așteptat, cei care au înțeles mesajul sunt esticii în primul rând - Polonia, România, Estonia. În afara Marii Britanii nicio țară occidentală din NATO nu a cheltuit anul trecut 2% din PIB, iar unele dintre ele nici măcar 1%.

Esticii au înțeles mai bine natura situației, dar nu pentru că sunt servili față de americani, așa cum insinuau destui comentatori occidentali, ci pentru că ei nu consideră că protecția li se cuvine ”din oficiu”.