Elie Wiesel, un mesager al reumanizării

Am avut privilegiul extraordinar de a-i strânge mâna acestui martor al indicibilului, acestui campion modest, sfielnic parcă, al reumanizării Terrei, în capitala ţării în care se născuse în 1928.

În 2003, România oficială se hotărâse să revină, cu ajutorul său, în familia naţiunilor civilizate. Biletul de intrare era identic celui pe care şi-l procurase Germania apuseană a anilor 50, asumându-şi participarea entuziastă, sub nazişti, la propulsarea în totalitarism şi barbarie a civilizaţiei. Pe bilet scria: memorie. Iar alături: asumarea adevărului istoric. Al Holocaustului, în speţă.

În debutul celui de-al treilea mileniu, când Franţa lui Chirac izbutise, într-un târziu, să se scuture de minciuni automăgulitoare cu privire la prezumtiva amploare a rezistenţei şi la presupusa subţirime a colaborării, rămăsese uitat, ignorat şi oficial negat, cel românesc. Vizita preşedintelui Ion Iliescu în Israel se transformase într-un dezastru calificat. Atitudinea refractară a oficialităţilor postcomuniste risca să compromită orice tentativă de ieşire din postsovietica zonă gri, de salvare prin integrare în structurile euro-atlantice.

Chemat în ajutor, Elie Wiesel n-a ezitat. Invitat de preşedintele ţării, acceptase în 2003 să prezideze o comisie internaţională de istorici pentru studierea Holocaustului în România. Venise, ca atare, la Bucureşti. Unde se afla atunci, între puzderie de alţi ziarişti, trimisul Deutsche Welle, postul de radio internaţional al unei Germanii care evidenţia că nu mai e, că nu mai vrea să fie egală cu trecutul ei din epoca anilor 30 şi-a celui de-al doilea Război Mondial.

Nu mai era, desigur, un tânăr sfrijit, înalt, imberb, cum fusese în Sighet, oraşul său natal din nordul României, trecut, din pricina dictatului lui Hitler, de la Viena, sub autoritate maghiară. Vorbitor de idiş şi de maghiară, adolescentul Eliezer Wiesel nu apucase să devină rabin, aşa cum ar fi vrut părinţii. Fusese deportat, în mai 1944, împreună cu întreaga sa familie. Una care avea să fie decimată, de vreme ce, în altă capitală, cea a universului concentraţionar nazist, aveau să-i fie exterminate mai întâi mama şi sora cea mică. Apoi tatăl. În vreme ce alte două surori aveau să supravieţuiască deportării.

Pe un ger năprasnic, în noaptea în care, în lagăr, i se stinsese părintele, slăbit de boală, devastat de foame şi răvăşit de sete, tatăl îi ceruse apă. Elie Wiesel trăise şi muncise în lagăr, alături de tatăl său, de când, la 15 ani şi jumătate, deţinutul cu numărul A7713 tatuat pe antebraţul său de puber fusese aruncat „în universul bântuit, în care aventura umană părea să penduleze irevocabil între oroare şi blestem”, după cum avea să noteze, mai târziu, scriitorul Elie Wiesel. Cei doi împărţiseră până atunci acelaşi „coltuc de pâine şi aceeaşi supă”, acelaşi strâmt perimetru din aceeaşi fetidă baracă, situată pe acelaşi tărâm al morţii. Dar tânărul n-avusese puterea să reacţioneze, în puterea nopţii, la rugămintea părintelui său.

La finele coşmarului fusese fotografiat la Buchenwald în rând cu alţi bărbaţi străvezii, cu trupuri emaciate, culcate pe priciuri, cu feţe descărnate, cu siluete famelice. Avea apoi să-şi caute îndelung, ani la rând, identitatea, glasul, o limbă, o patrie, o vocaţie şi, mai cu seamă, capacitatea de a depune mărturie.

Devenise jurnalist, apoi autor de cărţi nu mai puţin puternice, nu mai puţin expresive decât cele semnate de un Primo Levi, Jean Amery, Imre Kertesz, în tentativa lor disperată, aparent zadarnică, de a sări peste umbra spiritului uman, spre a depista, descrie şi seca sursele şi resursele Răului. Se luptase din greu, ani la rând, cu imaginea „fumului” şi „flăcărilor” hălăduindu-i în memorie cum se înstăpâniseră în uzina morţii. Era fumul flăcărilor în care, după cum se arată în autobiografica sa „Noapte”, fuseseră mistuite trupurile copiilor, corpurile celor dragi, în care i se consumase „pentru totdeauna, credinţa, dorinţa de a trăi”.

Am crezut, după ce i-am parcurs „Noaptea”, că l-am descoperit pe Eliezer Wiesel. Că-i înţeleg resorturile cele mai profunde, ca autor. M-am înşelat. L-am descoperit, apoi, pe marele învăţat evreu, pe gânditorul Elie Wiesel, elevul unui geniu misterios, precum Mordehai Şuşani, al unui profesor de magnitudinea spirituală a lui Saul Liebermann. Era un scriitor bătându-se din greu, însă onest până la capăt, cu îngeri duri, precum cel supus cândva de Iacov. Avea să se măsoare, să se lupte cu propria tradiţie, una fără egal, cu hăurile şi profunzimile Scripturii, revelate "Mesagerilor lui D-zeu". De pildă în cărţile sale despre patriarhii biblici şi despre portretele marilor înţelepţi hasidici.

În întâlnirea sa cu D-zeu, certat frecvent pentru insuficientă loialitate faţă de copiii săi aleşi, faţă de promisiunile divine, mi s-a părut la fel de temerar, de autentic, de necruţător cu sine precum în confruntarea sa nemiloasă cu umilinţa proprie, în noaptea în care se prefăcuse că nu-şi aude tatăl cerînd apă.

În trânta sa cu El şi cu memoria nu cedase, ca Primo Levi, ca Emil Cioran, tentaţiei disperării. Înţelesese să rămână, până la capăt, ca evreu, perfect conştient că „trebuie să împărţim cu alţii ce primim”, că e obligatoriu ca oamenii să ştie, să li se împărtăşească istoria, astfel încât „trecutul” victimei „să nu devină viitorul” altora.

Înţelesese din capul locului că, oricât ar sta de pază la hotarele memoriei spre a apăra omenirea de asaltul urii, de indiferenţa din rărunchii ei, pe care a calificat-o drept rădăcina răului, nu are nimeni dreptul să vorbească ori să-i „absolve” pe vinovaţi, în numele celor ucişi. Dar, dincolo de interdicţii, aporii, dificultăţi, Elie Wiesel a deschis, cred, larg şi efectiv poarta speranţei, prin tentativa, cum avea să se exprime, de a „vedea invizibilul, de a auzi inaudibilul”. Prin mărturia sa adevărată.

Care, considerată nu un final, ci un început de lanţ de mărturii deduse din prima depoziţie a martorilor oculari, preluată şi perpetuată de auditorii ei, ajunge să fie în măsură să reumanizeze, prin memorie, globul mutilat şi dezumanizat de Holocaust. Căci, spunea el, „fără memorie nu e cultură, nu e civilizaţie, societate, viitor”. Efortul său fusese răsplătit, în 1986, cu premiul Nobel pentru pace.

Dată fiind importanţa sa în calitate de martor articulat, ca şi în procesul edificării, între altele prin Muzeul Holocaustului din Washington, a unei culturi a memoriei, ca temei al libertăţii prefăcute în nucleul unei civilizaţii regăsite, nu e de mirare că slujitorii beznei totalitare l-au atacat. Au încercat în fel şi chip să-l demonteze.

Denigrările privindu-l pe deţinutul Elie Wiesel, - au fost patru cu acelaşi nume la Auschwitz şi n-au lipsit manipulările groteşti ale acestei împrejurări - s-au ţinut lanţ, fără ca defăimatul să considere că e nevoie să se ridice energic în apărarea sa.

I s-a mai reproşat, dement, o presupusă "demisie" morală, o prezumtivă „impostură” etică, pentru că n-a îmbrăţişat fanatismul tezelor antisioniste ale extremei stângi.

„Admit că misiunea noastră este să informăm. Dar”, spunea el, „informaţia trebuie să se transforme în cunoaştere, cunoaşterea în sensibilitate, iar sensiblitatea în angajament”. Încât povestea lui nu se rezumă la informaţii despre un fiu şi un tată. Despre o soră şi o mamă ucise, după sosire, în fabrica morţii. Despre indiferenţa asasinului şi a complicelui. Despre povara fără seamăn a memoriei supravieţuitorului, căutând, poate în van, să confere sens absurdului de a supravieţui.

Căci e, până la urmă şi despre neuitarea tentativei exterminării unui popor şi a unei culturi anume. Evreieşti. Dar şi a oricărui popor şi a oricărei culturi. Last but not least, e despre absenţa şi prezenţa lui D-zeu. Ca mărturie, s-a transformat într-un angajament pe drumul de la dezumanizare la reumanizare. Iar ca atare e mai mult decât despre orice o povestire esenţială despre noi.