E corectă noua orientare a diplomației românești?

Cu siguranță s-a creat o problemă de coerență în politica externă de la București. Chiar dacă au mai existat în trecut probleme de coordonare între diferiți actori implicați, este pentru prima dată când forțele politice de prim plan par să opteze divergent în dosare majore de politică internațională. Poate doar în cazul fostei Yugoslavii politica românească să fi fost mai grav sfâșiată, dar atunci unii se găseau la putere și ceilalți în opoziție. Astăzi însă linia care separă SUA (și Israelul) de Europa occidentală pare să-i despartă chiar pe partenerii coabitării de la București.

Miercuri, în cursul audierii din Comisia de politică externă a Camerei Deputaților, ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, a dat de înțeles că guvernul va recurge la toate mijloacele de care dispune pentru a-l convinge pe președintele Iohannis să accepte mutarea ambasadei la Ierusalim și că va invoca inclusiv un conflict de natură constituțională. Deși prudentă în termeni, declarația a fost lămuritoare, căci se crease impresia că Guvernul dă puțin înapoi după reacția negativă a președintelui Iohannis și că ar fi dispus să-și abandoneze proiectul.

Semnalam ieri că singura reacție a unui oficial de prim-plan privitoare la decizia președintelui Donald Trump de a denunța acordul privitor la tehnologia nucleară a Iranului a aparținut președintelui ALDE, Călin Popescu Tăriceanu. O reacție oarecum derutantă căci sugera că ALDE (o componentă importantă a majorității guvernamentale) nu merge pe deplin coerent în direcția descrisă de axa Washington-Ierusalim, preferând versiunea multilateralismului european. Câteva ore mai târziu sosea însă și comunicatul oficial al MAE care repunea lucrurile în ordine: ”Referitor la decizia Statelor Unite ale Americii de retragere din acordul nuclear cu Iranul, pe fondul unei aprecieri negative a Administrației SUA cu privire la politicile promovate de Iran și la lipsa unor garanții reale cu privire la politica sa regională și la dezvoltarea programului său balistic, Ministerul Afacerilor Externe își exprimă încrederea în continuarea eforturilor diplomatice, astfel încât să se ajungă la un progres real și la soluționarea finală, cuprinzătoare și de durată a dosarului nuclear iranian”.

Lipsește trimiterea la multilateralism, dar apare precizarea că ”România va colabora în continuare cu reprezentanții întregii comunități internaționale și cu SUA, cel mai important partener strategic al său”.

Prin urmare, MAE rămâne coerent cu politica anunțată în cazul mutării ambasadei și care mizează pe faptul că SUA și Israelul vor reuși să-și impună perspectiva dacă nu chiar să aducă un plus de stabilitate în regiunea Orientului Apropiat. Pare ciudat să spunem acest lucru când mai toată lumea susține contrariul și când avertizează asupra riscului unei noi escaladări a înarmării nucleare. În realitate, Iranul nu deține în acest moment posibilitatea tehnică de a fabrica bomba atomică. În momentul încheierii acordului din 2015, Iranul dispunea de o cantitate relativ mică de uraniu îmbogățit la 20%, fiind obligat prin acord să dilueze jumătate din această cantitate la 3,5-4%, adică la concentrația utilizată în centralele de producere a energiei electrice. Președintele Macron și ceilalți lideri din Europa occidentală (ca și inspectorii AIEA) au susținut că Iranul și-a respectat integral obligațiile. Chiar și așa, după 2025, Iranul va fi din nou liber să continuie îmbogățirea uraniului și cu siguranță că, în condițiile unei economii revigorate de eliminare a sancțiunilor, ar putea să o facă cu mult mai multă ușurință.

Acordul din 2015 (și inclusiv Emmanuel Macron a fost nevoit să admită) nu e de natură să împiedice cu adevărat Iranul să fabrice bomba atomică. Termenii acordului limitat la 10 ani (plus faptul că Iranul păstrează jumătate din cantitatea de uraniu îmbogățit la 20% - prag de la care îmbogățirea poate continua mult mai ușor) sugerează că liderii de la Teheran nu au renunțat de fapt la proiectul lor. E destul de limpede, în ciuda cortinei grele de comentarii defavorabile, că decizia președintelui american are mai multe șanse să aducă Iranul pe calea unei politici rezonabile decât politica complezentă a Europei occidentale.

Franța și Germania, care mizau pe revenirea în Iran ca într-un nou Eldorado, sperau pesemne ca, prin crearea unor legături comerciale cu Vestul, conservatorismul societății locale să se domesticească și să-și piardă dinții odată cu descoperirea prosperității și hedonismului occidental. Teoretic nu este exclus. A fost însă evident că, din clipa în care a ieșit din strâmtoarea economică, Iranul a dobândit subit ambiții de mare putere regională și că agresivitatea sa a crescut. Ca să nu mai spumem că miza ”europeană”, fundamental materialistă, minimalizează ca de fiecare dată forța Islamului.

Este de semnalat că Ministerul de Externe de la București nu face nicio trimitere explicită la presupusa activitate clandestină a Iranului de îmbogățire a uraniului (în care poate nici nu crede), referindu-se în schimb ”la politica sa regională și la dezvoltarea programului său balistic”. Este o argumentație corectă și onestă, căci singura certitudine de care dispunem este că Iranul profită de dezgheț ca să-și amplifice influența în regiune într-o manieră care amenință direct Israelul și tulbură toate echilibrele.

În fața acestor evoluții, președintele României nu poate încremeni în proiectul conformității sale ”europene”, căci Franța și Germania, în ciuda contrarietății de primă instanță, vor fi nevoite la rândul lor să-și adapteze politicile. Este o iluzie care se va risipi repede aceea că Europa occidentală va putea continua să întrețină cele mai strânse relații cu Iranul, izolând Statele Unite și păstrând neschimbați termenii acordului din 2015. Prin urmare, diplomația de București (MAE) a luat cea mai bună decizie și ar fi păcat să fie compromisă de vanități și de egoiste rivalități interne.