Despre sărăcie

Până la urmă a avut loc şi în România o decantare, o separare între stânga şi dreapta, iar locul cel mai vizibil în care se produce ruptura este discursul despre sărăcie. Aici se recunosc cel mai bine diferenţele de ton, de atitudine şi, nu în ultimul rând, de cultură. În mod surprinzător, stânga aduce cu sine o mai mare noutate, importată cu siguranţă din vasta experienţă socială a Vestului. În pofida a ceea ce se spune, nu discursul dreptei este nou în România, ci acela al stângii, care practică o reflecţie mai intensă asupra surselor şi naturii sărăciei.

Cu siguranţă, stânga românească actuală nu se trage din comunismul defunct, (sau din încercările sistemului de acomodare la noua realitate născută prin prăbuşirea regimului sovietic), ci din arsenalul de imagini şi concepte ale social-democraţiei globalizate care, de altfel, nu îşi ignoră propriile aporii şi slăbiciuni structurale. Iarăşi suprinzător este că discursul stângii din România este preponderent unul de sursă intelectuală, în timp ce dreapta se nutreşte dintr-o experienţă socială elementară şi abruptă.

S-a remarcat că în România, intelectualii se declară, îndeobşte, de dreapta, (sau că admit, din motive de prestigiu, să fie ataşaţi dreptei), dar s-a trecut cu vederea că figurile de prim rang nu vorbesc despre politică decât în mod accidental, că nu fac ideologie socială şi că preferă să adopte postura unor moralişti ,aşa cum fac bunăoară Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu într-o emisiune de televiziune.

Destui alţi publicişti „de dreapta” practică mai curând un soi de critică de moravuri şi n-au deloc vocaţia ideilor politice, preferând diatriba literară împotriva inamicilor personali. Intelectualii dreptei par să-şi fi epuizat mesajul în combaterea totalitarismului comunist şi nu par să bage de seamă că vechiul clivaj comunist/anticomunist nu mai are nici o relevanţă. Ei par să ignore că a fi pur şi simplu antimarxist nu epuizează deloc problematica socială şi că este nevoie de o permanentă reînnoire a gândirii şi a limbajului.

De aceea, discursul despre societate şi despre politică, în sens larg, este mai intelectual şi mai rafinat la stânga decât la dreapta, care preferă să lase tema sărăciei şi a conflictelor sociale în zona lucrurilor nespuse şi asumate implicit. Stânga este în schimb explicită, analitică şi investigatoare.

Asa se face că, din partea stângii, vorbesc despre sărăcie în spaţiul public din România oameni ca filosoful maghiar originar Transilvania, G. M. Tamas, antropologul francez Claude Karnooh, de mulţi ani aclimatizat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, şi mai tinerii lor discipoli (unii dintre ei remarcabili, dar insuficient definiţi) care îşi caută argumentele cu precădere în vasta literatură politică a stângii occidentale. Iar din partea dreptei au rămas să vobească preşedintele Traian Băsescu, miniştri Elena Udrea, Ioan Botiş şamd. Constrastul este evident.

Dacă în faţa conflictelor şi suferinţei sociale, dreapta intelectuală tace cu tâlc, politicienii care se revendică de la dreapta adoptă un ton incult şi elementar de primă generaţie. În lipsa unei reflecţii intelectuale despre sursele şi natura sărăciei, dreapta se mulţumeşte cu consideraţiile simplificatoare ale unui Traian Băsescu, care vituperează lenea şi oportunismul săracilor agăţaţi de saistemele de asistenţă socială. În opinia politicienilor dreptei oficiale, săracii sunt săraci pentru simplu fapt că sunt leneşi, iar soluţia politică, rostită cu jumătate de gură, ar fi combaterea lenei prin constrângere şi frică.

Chiar dacă guvernul actual beneficiază de sprijinul moral al câtorva intelectuali de vârf, se simte lipsa unei veritabile culturi a dreptei, care să poarte cu sine, alături de siguranţa de sine şi asprimea de ton a celui care priveşte problematica socială „de sus”, un profund sentiment de responsabilitate faţă de toţi cei guvernaţi.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder