Democraţia şi victoria extremelor în alegerile din Turingia

Răscoalele sunt la ordinea zilei. Furiile debordează pretutindeni. Unde te uiţi, unde te-ntorci, nemulţumirile, nu peste tot justificate, se manifestă pe mai toate drumurile, din Chile şi până în în Liban, ori din Irak până în Hong Kong. Şi în estul mult cocoloşit financiar al Germaniei au dat în clocot, chiar dacă, aşa cum şade bine etosului nemţesc, fierb mai disciplinat şi ordonat.

În Turingia iritările s-au revărsat, deci, nu în proteste de stradă, ci la urne. Alegătorii şi-au ridicat pe scut populiştii şi extremiştii, pedepsind atât de rău partidele de centru şi de centru-stânga, încât, pentru prima dată în istoria postbelică a Germaniei, formaţiunile clasice nu mai pot forma un guvern nici dacă se iau in corpore de mână. 

Întăriţi de popularitatea ieşită din comun a unui premier postcomunist ca Bodo Ramelow, în Turingia s-au impus, la fix trei decenii de la căderea Cortinei de Fier şi a dictaturii est-germane, politicienii partidului Die Linke, Stânga, în speţă fostul partid comunist. Liderul lor s-a dat atât de pragmatic, încât n-a mai putut fi deosebit de social-democraţi. Le-a luat, deci, din stânga, social-democraţilor, aerul pe care, din dreapta, li-l dispută de ani buni şi cancelara creştin-democrată Angela Merkel.

Pe locul doi au venit militanţii populişti şi extremişti ai Alternativei pentru Germania, AfD, fortificaţi de elocventul lor lider regional de la dreapta radicală, Björn Höcke şi, mai ales, de enervarea iscată de refuzul obstinat al Angelei Merkel de a se retrage de la cârmă în ciuda nefăcutelor ei din 2015.

Deloc de mirare că, în Turingia, creştin-democraţii s-au prăbuşit pur şi simplu, pierzând 12 procente din voturile obţinute la scrutinul precedent. Iar social-democraţii au bătut alt trist record de impopularitate. Pentru prima dată în istorie, SPD a înregistrat, cu circa 8,2 la sută din voturi, un scor mai slab de zece la sută. O erodare uluitoare (dacă nu e explicată ca protest anti-establishment) a atacat şi simpatia suscitată de verzii ecologişti, în ciuda Gretei Thunberg, sau poate tocmai din cauza erorilor, minciunilor sau exagerărilor ei, cotate de mulţi ca periculoase pentru propria securitate economică. Protestul electoral le-a adus şi liberalilor un scor suficient să intre în parlamentul regional, dar net prea slab că să permită formarea unui guvern solid de centru, de centru-stânga sau -dreapta.

Astfel, pentru prima oară în istoria postbelică, un parlament german se vede atât de copios dominat de extremişti, încât centriştii nu mai sunt în stare să formeze, la adăpost de radicali, o coaliţie guvernamentală, nici măcar dacă se unesc toate formaţiunile care se bulucesc la mijlocul spectrului politic. Cui i se datorează oare acest dezastru?

Nu puţini dau vina pe factori locali şi regionali, precum şi pe insatisfacţiile punctuale provocate de politicile nu tocmai inspirate şi entuziasmante ale executivului federal. Nemulţumirile sunt, ce-i drept, multe. Dar şi mărunte. Şi, în cazurile în care sunt justificate, ele nu diferă esenţial de frustrările şi supărările altor ani şi alegeri. Realitatea cauzelor derapajului extremist e alta.

Realitatea e că nu iritările iscate de politici concrete par să fi transformat Turingia în primul land german în care mai toate partidele, de la extrema stângă, la creştin-democraţi se vor vedea eventual obligate să se alieze într-o formă sau alta, pentru ca să ţină piept tăvălugului dreptei populiste. Ci sistemul electoral german cu reprezentare proporţională. Un sistem pe care, pe bună dreptate, îl deplora, clarvăzător, filosoful Sir Karl Popper, autorul iudeo-austriac al genialei cărţi despre ”Societatea deschisă şi inamicii ei”, în meditaţiile sale asupra democraţiei.

Având norocul de a emigra la timp în Noua Zeelandă, iar apoi în Marea Britanie, unde a predat la prestigioasa London School of Economics, Popper a putut compara de timpuriu democraţiile anglo-saxone şi deosebirile lor de cele continentale, analizându-le pe toate în lumina eşecurilor celei clasice, ateniene şi a neajunsurilor liberticide ale filosofiilor politice ale unor Platon şi Hegel.

Acceptând ideea reluată de Churchill, potrivit căreia ”democraţia e cea mai rea formă de guvernământ, cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului", Popper a scos de repetate ori în evidenţă eroarea întrebării clasice, platoniciene, cu privire la ”cine să conducă”. 

Pentru ca tirania, fie şi sub forma dictaturii unei majorităţi, să nu triumfe, problema trebuie, potrivit lui, pusă altfel decât a făcut-o Platon, care ar fi vrut să dăruiască domnia filosofilor, sau Marx, care ar fi vrut s-o încredinţeze proletarilor. Întrebarea cheie nu e, potrivit lui Popper, cui să i se dea sceptrul, ci cum să fie dat jos un guvern fără vărsări de sânge. 

Or, nu reprezentarea proporţională e cheia fericirii, de vreme ce acest sistem acordă unor partide mici, ca ALDE, în România, o influenţă nemeritată, electoral, ca şi posibilitatea partenerilor lor de coaliţie, gen PSD, să se eternizeze, cu ajutorul lor, la putere. Mai bun e sistemul celor două mari partide. Care să se înlocuiască la putere, cel din opoziţie pedepsind formaţiunea care, la cârmă fiind, comite erori şi provoacă nemulţumiri. Date fiind trădarea principiilor proprii, de centru-dreapta, procurându-i simpatii de stânga, precum şi alianţele ei din ultimul deceniu şi jumătate, Angela Merkel a izbutit să rămână la butoane în ciuda tensiunilor crescânde provocate de ultracontroversatele ei hotărâri.

Impactul asupra democraţiei al acestei perpetuări la putere (a guvernului Merkel) în pofida repetatelor semnale electorale de refuz tot mai categoric al partidelor guvernamentale nu e defel neglijabil, de vreme ce sentimentul imposibilităţii schimbării potentaţilor pe bază de vot amplifică notabil lehamitea şi frustrarea, alimentând masiv protestul, extremismul politic şi tendinţele spre răzvrătire.