Dedesubturile unui atentat antisemit la o sinagogă americană

Doi adolescenți au fost arestați de britanici la Manchester în legătură cu atentatul terorist soldat sâmbătă cu moartea islamistului care luase un rabin și câțiva enoriași ostateci într-un orășel de provincie texan. Președintele SUA Joe Biden a condamnat ceea ce a numit ”un act terorist”. El și vicepreședinta Kamala Harris au lansat apeluri la combaterea ”urii și antisemitismului”.

E ușor de spus. Mai greu de făcut. America e de mult scena unor serii tot mai violente de explozii de ură antisemită rămase nu doar în mare parte nepedepsite, ceea ce încurajează continuarea lor, ci stimulate, direct sau indirect, de retorica antisionistă, iar uneori chiar antisemită, a multor susținători ai stângii aflate la putere, la Washington.

Atentatorul și obiectivul său

Fapt e că, impulsionat poate de această stare de lucruri, Malik Faisal Akram, un atentator britanic de 44 de ani, a cărui familie trăiește la Blackburn, în nordul Angliei, și l-a calificat, după faptă, drept ”bolnav psihic”, și-a început mortalul sejur în Statele Unite cumpărându-și arme.

Apoi a pătruns în lăcașul de cult al Congregatiei Beth Israel din Colleyville, spre a lua ostateci în scopul efectuării unui șantaj terorist. Încă o sinagogă americană. Încă o sfântă zi de șabat. Încă un terorist antisemit, de această dată islamist, care o ia cu asalt cu arma în mână, profanează, agresează, vrea, venind de departe, să atace și să lichideze evrei sau să obțină, ca în cazul de față, eliberarea unei teroriste închise, chiar cu prețul vieții unor nevinovați. Evrei. Căci altfel și-ar fi ales altă țintă, decât o sinagogă de șabat.

Terorista de eliberat? ”Lady al Qaeda”, cum i s-a spus. Pakistaneza Aafia Siddiqui, o antisemită virulentă, își ispășește o pedeapsă pentru tentativă de omor într-o închisoare americană. Fusese numită cândva curier de către Kaled Șeic Mohamed, care a planificat, fiind mâna dreaptă a teroristului-șef Osama Bin Laden, liderul al Qaedei, megaatentatele comise la 9/11 2001 în Statele Unite.

Femeia, neurolog cu studii strălucite, în SUA, la universitatea Brandeis și la MIT, trăsese în militari americani care o păzeau și fusese condamnată la 86 de ani de pușcărie, după ce insistase ca fiecare jurat din cei 12 puși să determine dacă e sau nu vinovată să fie supus la teste ADN, ca să fie ea sigură că nu sunt ”de rasă evreiască”. Se știa despre fratele ei că trăiește la Houston, Texas. În Colleyville, micul târg din provincia texană, islamistul Malik Faisal Akram i-a capturat deci timp de zece ore pe enoriași, spre a-i extorca eliberarea, fiind împiedicat să omoare poate de un miracol, poate de liniștea și adecvarea psihologică la situație a unui rabin și a credincioșilor din sinagogă.

Teroristul declarase în sinagogă că ar fi plasat mai multe bombe în proximitate. Poliția nu le-a găsit. Persuasivele cuvinte ale rabinului și ale autorităților l-au convins, totuși, pe individul care profera insulte antisemite și antiisraeliene, să dea drumul unuia din cei patru ostateci, un om în vârstă.

Într-un târziu, poliția federală a intervenit. S-a auzit o explozie, au răsunat împușcături. Situația, în fine, s-a rezolvat. Răpitorul de oameni și-a pierdut viața, fără să se afle, în următoarele două zile, dacă polițiștii l-au împușcat. Venise din Regatul Unit ca să omoare? Să se omoare? Ca să-i dea teroristei posibilitatea să mai omoare?

Cine e Aafia Siddiqui pentru mișcarea islamistă

Pare cert că Malik a vrut să repete la Colleyville cu mai mult succes ceea ce alți teroriști, inclusiv din ISIS, au încercat ani la rând să obțină fie prin negocieri, fie, cu mare obol de sânge nevinovat, prin atentate teroriste, precum cel de la Amena, localitate algeriană din deșert. Acolo teroriștii au luat cu ani în urmă sute de ostateci, spre a obține între altele și eliberarea lui Siddiqui, ca și a lui Omar Abdel-Rahman (nu doar încetarea operațiunilor antiislamiste ale forțelor franceze dislocate în Mali). Au fost omorâți atunci cel puțin 39 de ostateci străini și un ofițer algerian. Dar numărul real de victime nu se cunoaște. Acest atac a avut loc în fatidica zi de 16 ianuarie. În speță, la 16 ianuarie 2013.

Știut fiind că islamiștii sunt obsedați de simbolisme, între care și al datelor, a încercat oare teroristul de la Colleyville să obțină eliberarea ei într-o zi marcând memoria predecesorilor săi?

Punerea în libertate a aceleași teroriste o revendicase anterior, repetat, și o alianță islamisto-stângistă americană, în frunte cu activista progresistă Linda Sarsour și CAIR (Consiliul pentru Relații Americano-Islamice), în ideea că Siddiqui, mare eroină în mitologia jihadisto-talibană, ar fi fost condamnată, chipurile, pe nedrept.

Vestul și terorismul antisemit

Al câtelea atac asupra unei sinagogi este, în ultimii ani, această luare de ostateci, în vest? În SUA? Un asasin terorist a împușcat în octombrie 2018, într-o sinagogă din Pittsburgh numită, culmea, ”Pomul Vieții”, unsprezece credincioși nevinovați. Doar o jumătate de an mai târziu era atacată și însângerată o singagogă californiană, unde era omorât un om. După alte șapte luni venea rândul unui evreu dintr-o casă particulară, omorât cu macheta de un atentator care mai rănise alte patru persoane din locuință, pentru că teroristul nu reușise să pătrundă în sinagoga de alături.

În Franța și Germania au avut loc alte atentate similare. Trecem cu buretele peste ele? Ne prefacem că n-au fost? Vorbim despre ele ca să le bifăm? Sau despre altceva, considerându-le un inevitabil fapt divers? O fatalitate?

Sau înțelegem că există o corelație evidentă între ura pe evrei defulată în crime și violențe și dorul de nelibertate, de tiranie, care-i animă pe tot mai mulți debusolați într-un Occident în declin?

Poate ne întrebăm și de ce tocmai în antisemitism implicit sau explicit se descarcă, recurent, masificarea, rinocerizarea, ura pe libertatea, pe responsabilitatea și pe demnitatea omului, a individului?

Poate ne întrebăm de câte secole și milenii, de câte povești mincinoase despre evrei a fost oare nevoie ca israelitul care alege o sinagogă ca să se reculeagă sâmbătă în ea, cinstind această zi așa cum consideră că îi cere Decalogul, un text aflat la temelia civlizației iudeo-creștine, să devină, dimpreună cu biserici și preoți, ținta predilectă a barbarului masificat terorizând în vest?

Drama din sinagoga orașului texan Colleyville, filmată live pe Facebook, ceasuri la rând, s-a încheiat după zece ore de pertractări, amenințări și așteptări, de eforturi, de indicibilă teamă, de curaj, de înțelepciune, de comunicații aproape neîncetate cu polițiștii, cu enoriașii.

Pe tabla sinagogii reformate se vedeau scrise modificări liberale ale cuvintelor lui Mar, fiul lui Rabina și ale finalului rugăciunii mute, evreiești, inspirate de psalmul 34: ”Doamne, păzește-mi limba de rău și buzele de înșelătorie”. ”Sunt recunoscător că sunt în viață”, a declarat postfestum Charlie Cytron-Walker. Rabinul le-a mulțumit poliției, comunității evreiești și altora.

Sursele profunde ale unui fenomen care va continua

Dar incidentul din sinagoga texană se va repeta. Acolo, sau altundeva. Cu mâna unor islamiști sau a altor iudeofobi. Toți cred cu religioasă fervoare în delirul potrivit căruia evreii ar controla lumea și guvernele. Experiența ne învață ca agresori precum cel domesticit cu vorba iar apoi neutralizat la Colleyville se înmulțesc vertiginos în anumite faze, acute, de sminteală colectivă.

Dar de ce, în aceste faze acute, barbaria se manifestă tot mai frecvent prin atacul asupra membrilor unei națiuni anume? Prin atacul asupra clădirilor comunităților evreiești? Prin reeditarea celor mai vechi forme de ură conspiraționistă prin care au trecut cândva strămoșii omului occidental?

Întrebarea e ce declanșează aceste faze de psihoză colectivă. Politicile identitare ale tot mai influentei extreme stângi, promovându-le mai eficient decât islamiștii și neonaziștii? Ura, răsplătită cu puzderie de likeuri de rețelele sociale? Monismul ultramoralist (în fond imoral) depănând ideologic un narativ ”progresist” care reactualizează evul mediu, retransformându-i pe evrei, ca ”sioniști”, dacă nu ca alte făpturi vrednice de ură și dispreț, în veșnici ”făptași”? Nihilismul? Transformarea ”științei” în ideologie, instrument de îndoctrinare totalitară și religia al cărei cult pretinde alianța cu oricine acceptă să deteste, să demonizeze și să atace religiile clasice, întemeietoare ale civilizației iudeo-creștine și pe credincioșii lor?

Nu se va ivi cu siguranță ”omul nou”, dacă găsim răspunsurile corecte la aceste întrebări. Dar dacă nu le găsim și, mai ales, dacă nu ni le mai punem, cu siguranță că va înflori.