Ultima dată când minerii pot amenința că vin la București 

„În zilele de luni 1, marți 2 și miercuri 3, 30.000 de mineri au stat flămânzi și în picioare, zi și noapte. Abia miercuri s-a hotărât Nicolae Ceaușescu să vină. Și dacă nu venea nici miercuri, stăteam și joi și mai departe”, îi scrie unul dintre minerii greviști din Petroșani, pe 10 septembrie 1977, lui Noel Bernard, șeful Departamentului românesc al Europei Libere.

Apoi, pe 4 august, Valea Jiului a fost declarată „zonă închisă”, a fost trimisă armata, Securitatea a început reprimările și a fost deschisă o anchetă, în urma căreia câteva sute de mineri au fost trimişi în alte zone miniere, 50 au ajuns la psihiatrie, 15 au fost condamnați la închisoare și mulți alții ar fi fost trimişi chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pe 3 august 1977, între 35.000 și 90.000 de mineri l-au primit pe Ceaușescu la Lupeni, nervoși că li s-a mărit ziua de lucru de la șase la opt ore, supărați că a crescut vârsta de pensionare de la 50 la 52 de ani și că cei pensionați pentru invaliditate nu pot să cumuleze pensia cu salariul, enervați că mâncarea era tot mai puțină și tot mai greu de procurat. Minerii l-au huiduit atunci pe Ceaușescu și l-au pus la punct pentru prima dată în public. Efectele au fost crâncene pentru majoritatea celor care s-au revoltat.

A fost prima grevă serioasă din epocă și chiar dacă revendicările erau doar sindicale, ele continuau cumva mișcarea lui Goma, care începe cu scrisoarea de adeziune la Charta ’77 din Cehoslovacia, urmată de alte scrisori, declaraţii şi apeluri în care condamnă regimul Ceauşescu. Au fost și mineri din Valea Jiului care au semnat alături de dizident. După greva din 1977, minerii curajoși, justițiari, care moșteniseră meseria din familie au fost mutați, urmăriți și hărțuiți de Securitate. Dacă în anii 90 în fruntea celor din Valea Jiului ar fi fost lideri crescuți în spiritul dreptății și opoziției față de putere, poate că rușinoasele mineriade n-ar mai fi avut loc.

Între timp, în Valea Jiului, cărbunii au devenit prea scumpi și, probabil, e pentru ultima data când minerii din Valea Jiului mai pot amenința că vin la București. Acum sunt deranjați că le-au întârziat salariile. La fel ca în alte dăți, sunt încurajați de politicieni, care vor să profite de eventuale dezordini. Între ei, oameni de la AUR și de la PSD. Premierul Florin Cîțu le-a spus minerilor că, spre deosebire de ei, care anul trecut și-au primit banii în fiecare lună, 1,4 milioane de români au intrat în șomaj tehnic. 

Minerii au venit de cinci ori la București și, de fiecare dată, au răspuns unor ordine politice: au acceptat să devină armată de manevră, să se războiască în capitală cu studenții și profesorii lor; au fost de acord să bată femei și tineri în piața publică; au venit în 1991 să dea o mână de ajutor pentru demolarea guvernului condus de Petre Roman. Pe scurt, au încuviințat să joace într-o piesă care le-a compromis trecutul eroic.

Minerii din Valea Jiului au o tradiție de aproape 100 de ani de greve, negocieri, răzbunări ale puterii, violențe de toate felurile. În 1929, la Lupeni, după ce societatea a denunțat contractul colectiv de muncă, pe fondul mizeriei și sărăciei în care trăiau, minerii au declanșat cea mai dramatică grevă. Guvernul a apelat la armată, 200 de mineri au căzut sub rafalele puștilor, dintre care circa 30 au murit pe loc. Panait Istrati a scris despre viața cumplită a minerilor din Valea Jiului și despre „paturile comune”, pe care le ocupau, pe rând, cei care ieșeau din schimb, fiindcă nu erau destule locuințe și traiul în comun făcea parte din viața lipsită de speranță a oamenilor.

Acum, România nu prea mai are nevoie de cărbunii și de minerii din Valea Jiului, dar guvernul nu știe cum să joace această carte tristă, cu toate că în documente apare clar termenul de 2030, când se vor închide toate minele de aici.

Din cei 90.000 de mineri care lucrau în Valea Jiului în 1977, mai sunt 4.000. Guvernul răspunde de ei doar indirect, fiindcă are în subordine Societatea Comercială Complexul Energetic Hunedoara S.A., unde sunt angajați aceștia. Datoriile întreprinderii sunt de aproae 60 de milioane de euro, cu toate că statul i-a oferit subvenții periodice, încălcând regulile UE. Ultima infuzie de capital a fost de 57 de milioane de euro, anul trecut, față de pierderea de 43 de milioane de euro înregistrată. Statul nu a fost nici în acest caz un bun administrator. Huila extrasă anul trecut din Valea Jiului a contribuit la producția totală de energie a țării cu puțin peste 1%.

Există o Strategie, finanțată de Comisia Europeană și pregătită anul trecut de PriceWaterhouseCoopers, pe care guvernul o ține deocamdată la naftalină. Documentul propune soluții alternative, mai ales turismul montan și rural, plus exploatarea resurselor de curaț de lângă Uricani, unde se află cel mai mare depozit din Europa și cel de-al treilea ca mărime din lume. Totul e însă foarte complicat în acest peisaj monoindustrial, în care deși impozitele locale sunt mici, investitorii nu se grăbesc să vină, fiindcă sunt puțini oameni calificați, fiindcă drumurile n-au fost reparate demult, iar calea ferată, deși e bine dezvoltată și leagă întreaga regiune, a fost lăsată să se degradeze în ultimii 30 de ani.

Valea Jiului are, deci, nevoie de o nouă direcție, iar minerii de o altă perspectivă.