Cât de sigur e gazul românesc din Marea Neagră?

Marcel Ciolacu se laudă cu proiectul Neptun Deep, din care România speră să extragă atât de mult gaz, încât să devină cel mai important producător din Uniunea Europeană. Liderul PSD uită perioada în care era în proximitatea lui Liviu Dragnea și în care s-a amânat în detrimentul României extragerea gazului din perimetrul Neptun.

Entuziasmul premierului ar putea fi nu doar ușor ipocrit, ci și teoretic, fiindcă din punct de vedere practic se pot întâmpla multe până în 2027, când ar fi posibil să se pompeze primele cantități de gaz.

În primul rând, perimetrul românesc Neptun se află în proximitatea celui turcesc, Sakarya, din care gazul curge deja pe conducte spre litoralul Turciei. Cu cât extrag turcii mai mult gaz, cu atât s-ar putea să rămână mai puțin pentru OMV și Romgaz, cele două companii care extrag din zona românească. Zăcământul Neptun Deep se află la 160 de kilometri de țărmul românesc la Marea Neagră, deci în interiorul zonei economice exclusive de 200 de kilometri cât îi revin fiecărui stat riveran. Tot în apropiere se află și zăcământul bulgar Han Asparuch. Dacă și Sofia începe extracția înaintea României, punga cu gaz se micșorează și mai mult.

Chiar și așa însă, este gaz destul pentru toată lumea. România mizează, spre exemplu, pe aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaze – cât tot consumul României pe 8-9 ani. Producția ar urma să înceapă abia peste patru ani,  în 2027, potrivit celor mai optimiste estimări.

Între timp, se construiește gazoductul Tuzla (Constanța) - Podișor (Giurgiu) de 300 de kilometri, prin care urmează să treacă și cele 15 miliarde de metri cubi de gaze azere care vor fi transferate în România din terminalele aflate în Turcia și Grecia. Tot prin această conductă va trece și gazul extras din Marea Neagră. De altfel, de la Podișor se face legătura cu gazoductul BRUA (Bulgaria-Rom export).

Totuși, există o serie de avantaje pentru România, potrivit experților PricewaterhouseCoopers, care estimează impactul bugetar al investițiilor în gazele din Marea Neagră la 1 miliard de euro anual. În plus, executivul va putea impune, la nevoie, restricții temporare atât de preț, cât și de vânzare pentru producția internă de gaze naturale din Marea Neagră, dar și din perimetre terestre de adâncime, pentru a pune la adăpost nevoile populației. 

Din 2016 de când s-a confirmat zăcământul, România a cheltuit pentru explorare peste 1,5 miliarde de euro. Nu a început însă extracția propriu-zisă, cu toate că americanii de la Exxon Mobile se angajaseră în această întreprindere. Totul fiindcă guvernul PSD instalat după alegerile din 2016 a încercat să impună o lege defavorabilă companiilor extractive. Exxon s-a retras iar compania americană a fost înlocuită de Romgaz, care a plătit un miliard de euro pentru investițiile din perioada de explorare.

Odată cu scoaterea din ecuație a americanilor de la Exxon, România și-a mai jucat odată norocul la ruleta Mării Negre. Câmpul extractiv al României ar fi fost securizat de americani în mai multe feluri iar gazul putea fi livrat de acum șase ani. 

Între timp, Marea Neagră a devenit parte a războiului rusesc de cucerire a Ucrainei și totul se poate schimba de la o zi la alta, chiar dacă litoralul românesc pare un loc vesel de vacanță. Pot apărea amânări mici ale începerii exploatării, dar și probleme mai serioase. Cine se poate baza pe faptul că Vladimir Putin va menține pacea la Marea Neagră? Probabil că  președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, are înțelegeri clare cu omologul său rus, mai ales că presa turcă a vorbit recent despre o eventuală vizită a liderului de la Kremlin la Ankara. Erdoğan face când jocurile Moscovei, când pe cele ale Ucrainei. De pildă, în această perioadă Ankara și Budapesta au ridicat un front comun împotriva aderării Suediei la NATO, o manevră care indică slăbiciunile Alianței, trădările ei din interior. 

Există, apoi, o serie de amenințări formulate direct de Vladimir Putin, care acum zece zile la Forumul economic de la Sankt-Petersburg a vorbit despre „desfășurarea armelor nucleare tactice” în Belarus pentru „descurajarea celor care se gândesc să provoace o înfrângere strategică a Rusiei”. Nu e clar când și cum ar putea fi folosite. Aceste arme sunt gândite să distrugă ținte inamice aflate la o distanță limitată, fără a provoca efecte radioactive majore. Totuși, ele nu au mai făcut parte din gândirea strategică a marilor puteri de la sfârșitul Războiului Rece iar estimările sugerează că Rusia ar deține cel mai mare arsenal nuclear, mai mult decât dublu față de cel al Statelor Unite.

Greu de crezut că Moscova ar vrea să le folosească, dar multe lucruri depind de situații imprevizibile, care pot derapa în incontrolabil, în dezastru și negură.