Când președintele se îndură și vorbește

Dacă tăcea, filosof rămânea. Iar în ochii tot mai puținilor săi fani, cine știe, poate chiar om de stat. În fond, într-o epocă de crize multicefale, el e chemat să fie salvatorul neamului ca șef de stat care, potrivit Constituției României, deține ample prerogative executive, militare și diplomatice.

Nu în ultimul rând, Klaus Iohannis e șeful CSAT. Ar trebui deci să știe și să poată mult. Dar pare că nu știința și putința, ci ignoranța și impotența lui sunt totale. Așa cel puțin a reieșit din conferința de presă, pe care a dat-o marți, când președintele României ar fi putut lesne străluci ca luceafărul.

S-ar fi putut remarca, desigur, cu atât mai intens, cu cât oferta sa de interviuri și de conferințe de presă e mai prețioasă. E chiar mai restrânsă decât a personalităților celor mai scumpe la vorbă, universal adulate. La acest capitol s-au dovedit mai generoși decât Iohannis până și Merkel, Joe Biden și staruri ca Harrison Ford, Bradley Cooper, Joaquin Phoenix, Dave Chappelle, Beyoncé, Adele și Bill Murray. Care, aparent, nu se au mai bine cu vorbitul și confruntatul criticilor lor decât schiorul golfist sibian.

Ca atare, s-au legat ample și îndrăznețe speranțe de conferința de presă pe care, galanton și altruist, șeful statului român a binevoit totuși s-o dea ziariștilor acreditați, în ziua de grație 5 iulie 2022, la Palatul Cotroceni, ca să-i soarbă din înțelepciunea de gigantic om politic și de stat.

Ziariștii și președintele răspunsului standard

Transportați inițial de valoarea și importanța istorică a momentului, jurnaliștii prezenți chiar au încercat să se dezmeticească și să obțină de la președinte răspunsurile mult așteptate de români la cele mai presante întrebări ale epocii și lămuriri la cele mai fierbinți teme ale momentului.

Așa că, politicoși, civilizați și respectuoși, gazetarii chiar au vrut să știe detalii despre cum trebuie combătută inflația și autoservirea cleptocraților români. Despre ce e de făcut cu superbia unor servicii secrete acuzate a proiecta în România crearea unui nou stat polițienesc, mai ceva decât al securiștilor lui Ceaușescu, de vreme ce spionii SRI și SIE ar urma să se bucure de superimunitate sub oblăduirea unui șef al statului concomitent ”democrat” și omnipotent. Ori cu amenințările acute la adresa ziariștilor independenți și a libertății presei. Ori cu rușinea plagiatelor într-o țară în care președintele a lansat acum aproape șapte ani proiectul (minunat intitulat, dar neimplementat al) ”României educate” dar, la o săptămână de ani de-atunci, e cârmită de un premier plagiator.

La orice întrebare i s-a pus, Iohannis a avut, în esență, aceeași replică invariabilă, articulată în forme felurite. Formulat cu suficiența caracteristică a dulapului bine închegat, răspunsul, în variante vag diferite, le-a explicat ziariștilor de undeva de sus de tot că președintele nu crede că…, nu știe…, nu e posibil,…căci în această chestiune e nevoie de răspunsul altcuiva, (de preferință unul concertat, căci soluția nu poate fi a Cotrocenilor, ci trebuie să fie europeană sau occidentală) iar România nu poate, nu e treaba președintelui, autoritățile își fac treaba bine, etcetera, etcetera.

Și tot așa. Încât lista neputințelor prezidențiale s-a tot lungit până a ajuns cât două zile de post negru: scăderea încrederii românilor în guvern și în autoritățile democratic alese ale României? Crize și inflație? Toate relele sunt, în viziunea lui Iohannis, efectele unor factori străni ca ”războiul din Ucraina”. Căci, guvernul, mai crede el, ”își face treaba bine” iar semnele ar fi ”bune”.

Cum trebuie combătută inflația

Dar poate fi ea combătută în condițiile în care se fac angajări în trombă la ministere iar angajații din aceste instituții și parlamentarii își oferă ori li se oferă uriașe majorări salariale, care impulsionează masiv deprecierea banilor? Iohannis nu știe.

El știe doar că a combate inflația cu mijloace de austeritate, cum s-a încercat în plan european, ”nu e bine. Căci austeritatea inhibă economia, inhibarea economiei nu e de dorit”.

Bine, bine, dar angajările în trombă de la ministere? Dar parlamentarii puterii care se autoservesc și se căpătuiesc, majorându-și în delir salariile? Iohannis nu răspunde la cestiune. N-o fi treaba lui. Iar autoritățile își fac treaba bine. Din unghiul președintelui, conducerea României se comportă mai mult decât ireproșabil. Se comportă, vorba lui Marry Poppins, supercalifragilisticexpialidocious.

Discrepanța dintre politica României și a altor state est-europene

Diferența din vecinătatea Ucrainei cu privire la ajutorarea ucrainenilor în război? Mai bine așa. Doar e război. Noi ajutăm. (Și ce vă trebuie să știți? E ”înțelept să nu dai adversarului informații vitale”.) Culpa e a ”războiului”, bată-l vina. Războiul explică, potrivit liderului de la Cotroceni, prăpastia dintre declarațiile românești privind asistența concretă acordată ucrainenilor și ale altor guverne europene. România e ”în vecinătatea directă a Ucrainei”, s-a justificat el. Ca și cum Polonia ori Slovacia nu ar fi. Și ca și cum liderii lor, mai fraieri decât înțeleptul de la Cotroceni, ar fi siguri că e pace și n-ar ști că e război.

Și pe urmă, potrivit lui Iohannis, ”e nevoie de o colaborare cel puțin la nivel european, dacă nu mai mult”. Și ”trebuie să spună Ucraina ce dorește și la ce se așteaptă”. Ca și cum Portugalia nu și-a ales să reconstruiască școlile din Jitomir. După ce președintele portughez a semnat pentru Ucraina ajutoare în valoare de 250 de milioane de euro. Ca și cum mica Estonie de la granița Rusiei n-a dat deja ajutoare Ucrainei în valoare de 0,8 din PIB-ul ei. Ca și cum alte țări nu și-ar fi prezentat demult planuri și proiecte de ajutorare a celor mai diverse regiuni sau sectoare economice ucrainene. Ca și cum Ucraina n-ar fi vorbit la Lugano de o nevoie de reconstrucție de 750 de miliarde de dolari.

Incompatibilitatea dintre un premier plagiator și ”proiectul România educată”?

Iohannis râde superior. Potrivit lui, una n-are legătură cu alta. El nu e ”chemat să evaluezeteza de doctorat” a generalului Ciucă. El, Iohannis, nu știe detalii. Are doar siguranța că cei responsabili ”puși să analizeze” se vor ocupa de această problemă. El, unul, are încredere în capacitatea lor de a-și face treaba. Pe ce bază, după ani de rateuri în chestiunea nenumăratelor plagiate de politicieni?

Nu știm și nici nu vom afla. Reproșul prezidențial la adresa celor interesați să afle cum anume își vor face ”autoritățile treaba bine” rămâne implicit. Așa le trebuie gazetarilor. Ce obrăznicie pe niște ziariști să vrea să afle dacă președintele e conștient că prezența la cârma guvernului a unui premier care și-a furat teza de doctorat îi invalidează șefului statului proiectul de suflet, de o noblețe desigur fără egal, pe care Iohannis l-a numit pompieristic ”România educată”!

Din fericire, Iohannis, generos, a omis să-l tragă de urechi pe Cristi Ștefănescu de la DigiFM și DW, pentru că a întrebat, certându-l blând doar prin superiorul râs prezidențial. În fond, ziaristul trebuia să știe că președintele, în chestiuni legate de plagiat, ”a discutat aceste spețe cu Ministerul Educației și am primit asigurări că toate procedurile sunt respectate; nu cunosc detalii despre ce se întâmplă acolo, nu sunt eu chemat să analizez lucrarea de doctorat a unui politician”.

Amenințările la adresa lui Cristi Pantazi și a G4Media?

Președintele n-a dat în conferința sa de presă vreun semn oricât de vag că ar putea crede că ar avea vreun motiv de regret. El din principiu nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Iar în legătură cu drafturile privind legile securității naționale, folosește o apă de gură dintre cele mai tari. După cum a reieșit după publicarea lor de către G4Media și după declarații din zona SIE, drafturile fuseseră alcătuite de oamenii de la Cotroceni după consultarea serviciilor secrete. Proiectul pe care-l anunță e un efort de transformare a României în dictatură și stat polițienesc. Dar, potrivit lui Iohannis, drafturile n-ar fi ”ajuns la administrația prezidențială”. El, Iohannis, nu le-ar fi ”cenzurat”.

Publicarea lor suscitase în iunie ieșirea amenințătoare a lui Iohannis, ieșire criticată de zeci de ONG-uri și de Reporteri fără Frontiere. Totuși, Iohannis, imperturbabil, a crezut că se poate contrazice și că-și poate menține mincinoasele declarații mai vechi. El, telepaticul, el, omniscientul care n-are nevoie de servicii pentru a afla adevărul tainic despre o sursă secretă, ”n-a dat publicității numele sursei și publicației” în care a apărut draftul incriminat. Ca și cum asta ar fi fost problema (unică) în discuție. Apoi, Iohannis a comparat în mod aberant ziarul (și jurnalistul) amenințat cu persoanele care au redactat draftul. Potrivit lui Iohannis, redactorii drafturilor, altfel decât G4Media, nu s-ar fi ”simțit amenințați”. Ca și cum asta ar fi problema (unică).

Pe scurt, Iohannis a respins obiecțiile întemeiate lui Cristi Pantazi de la G4Media, care a denunțat, implicit, ipocrizia prezidențială, demontând afirmația președintelui potrivit căreia el, Iohannis, ar ”respecta libertatea presei”. Vizibil încurcat de sfada frontală, Iohannis s-a apărat, afirmând că el ca președinte știe ”un pic mai mult” decât alții. Ceea ce a sugerat că Iohannis se folosește de spionii serviciilor sale de informații pentru a identifica sursele presei și a amenința publicații și surse.

Un campion al independenței jurnaliștilor și întrebarea finală, fără de răspuns

Când însă ziaristul de la publicația vizată l-a întrebat direct pe șeful statului dacă recurge la servicii (pentru a pune la punct presa), Iohannis a negat. El nu-și folosește puterea mare și cea de președinte al CSAT pentru a intimida sau ”inhiba”, cum s-a exprimat Iohannis textual, ”media liberă”. Reiese că el e bun și democrat: ”mă voi îngriji ca aceste excese” (ale colaboratorilor de la Cotroceni care se află la originea drafturilor privind România neosecuristă) ”să dispară”, a mai declarat președintele, devenit brusc și neașteptat din cale afară de potent.

Dar neputința a revenit subit la întrebarea privind intimidarea Emiliei Șercan. S-a înșelat cine a crezut că președintele poate fi de ajutor în dosarul kompromatului încercat de autorități asupra jurnalistei de investigație și expertei în plagiatele politicienilor și militarilor. Căci nu s-ar putea ”aștepta de la președinte să se ocupe de fiecare caz în parte”, care face valuri în presă. Crede Klaus Iohannis, sugerând că e mai bine informat măcar în laitmotivul președinției sale. Din păcate, liderul de la Cotroceni n-a putut fi persuasiv nici măcar când a fost întrebat de ce proiectul ”România educată” continuă să fie în stadiul de concept, după șase ani și jumătate de la lansarea lui de către președinte. ”E un proiect în pregătire; se naște greu, așa este; au trecut șase ani și jumătate, pregătirea pentru acest proiect a fost dificilă, mai degrabă din motive politice decât din motive tehnice”, bla, bla, bla…” Și tot așa. Și am încălecat p-o șa și v-am spus povestea așa.

Trăgând linia și făcând adunarea aflăm, indubitabil, impresionantul rezultat final. Potrivit lui, președintele nu știe, nu are și nu poate face mai nimic. Fie pentru că nu e treaba lui, fie pentru că e război, pentru că guvernul ”își face treaba bine”, pentru că ziariștii se simt amenințați aiurea, dacă nu și pentru că pun, cine știe, întrebări tâmpite, cărora nu se știe de ce, dar nu li se poate replica.

Rămâne, desigur tot fără răspuns, o singură întrebare: la asemenea conferințe de presă rare, dar necruțător de convingătoare, oare la ce mai e bun președintele României?