Când Hitler n-a găsit loc de parcare în Tel Aviv

În sunetul pătrunzător al sirenelor, motoarele, automobilele, autobuzele și viața s-au oprit joi, 8 aprilie, și la Petah Tikva, unde s-a inaugurat, recent, Piața Regina Elena, în memoria mamei regelui Mihai. Regina, o dreaptă între popoare, a salvat, odată cu multe vieți evreiești amenințate să fie exterminate în Holocaustul românesc, și onoarea României, și sufletul fiului ei, pe atunci foarte tânăr. Pe lângă junele rege ea a intervenit neobosit, determinându-l să protesteze față de conducătorul statului, Ion Antonescu, în contra deportării evreilor. Ceea ce Mihai I, în ciuda autorității dictatorului fascist, a și făcut. 

Mamă bună, eroină și exemplu și pentru români și pentru casele regale europene

La stăruințele salvatoare ale reginei-mamă, care și-a riscat viața în România antonesciană, plină încă de naziști, deportările în masă în Transnistria s-au oprit, pentru ca, în 1943, orfanii evrei cărora li se lichidaseră familiile, copii bătuți, violați, înfometați, schingiuiți și uciși în versiunea românească a celebrelor ”killing fields” cambogiene din anii 70, să fie repatriați. 

Faptele glorioase ale reginei, săvârșite în numele valorilor, din omenie, onoare și credință, s-au dovedit salvatoare și pentru demnitatea regelui și pentru cea a întregului neam. N-au fost, în epocă, manifestări izolate. Nu puțini români, ca Viorica Agarici, au binemeritat de la compatrioții lor. Am fost primul care am amintit la Dilema și Deutsche Welle despre curajul, dreptatea și omenia lui Constantin Karadja. Regretam atunci că prea puţină lume a auzit în România de oameni de felul diplomatului care, la Berlin și București, a salvat nenumărați evrei ”surprinși de război”, spre a-l parafraza pe istoricul israelian Jean Ancel, ”în regatul morții”, cuprinzând ”nu doar teritoriul trans­nistrean, ci întreaga Europă ocupată de nazişti”.

Uitarea marilor români și recăderea în manipulare

Deploram, tot atunci, ”obliterarea unor nume aparţinînd unor personalităţi care, graţie curajului şi omeniei de care au dat dovadă în clipe dintre cele mai grele, aparţin deopotrivă istoriei româneşti şi evreieşti, dar şi celei universale. Și afirmam că ”obnubilarea memoriei lor s-a datorat... într-o măsură deloc neglijabilă, îndelungatei mistificări... comuniste, naţional-comuniste şi postcomuniste – a istoriei naţionale, în special a celei legate de anii Războiului Mondial, de Antonescu şi de Holocaustul românesc, în speţă de crimele în masă comise împotriva evreilor români. Fiindcă a evoca salvatori de evrei înseamnă să aminteşti...de crimele comise asupra celor ce au trebuit să fie salvaţi şi a contrazice astfel falsul unor mituri naţionale, numai bune de manipulat în scop politic”. 

Or, la peste un deceniu și jumătate de atunci, când un partid cu senatori care abia își reprimă formele cele mai gregare de antisemitism se prevalează de recent repurtatul lui succes electoral spre a strânge noi adeziuni, manipulările de acest fel continuă. Și continuă parcă, mai viguros decât oricând. Încât în România, derapajul fascist e tot mai grav. 

Primari ticăloși, mizând pe susținerea celei mai mizerabile părți a electoratului, se fac luntre și punte să dezvelească busturi ca la Iași, spre a cinsti un politician-poet dezonorant pentru istoria românilor, ca antisemitul Octavian Goga. Omul care, după naziști, s-a grăbit să fie primul în Europa să introducă în România o legislație antievreiască. Iar în chestiune nu e calitatea liricii lui, ci caracterul faptelor sale şi semnalul lansat de ridicara lui pe scut. Alţi edili se dau de ceasul morții să nu schimbe odioasele nume acordate unor străzi și piețe botezate în memoria unor criminali de război sau contra umanității, ca Ion Antonescu și Mircea Vulcănescu. 

Ziariști asiduu invitați la televiziuni transformă victimele unor atacuri antisemite dintre cele mai josnice în ”diversioniști”, cum i s-a întâmplat bietei Maia Morgenstern. Ori fac apologia unor adulatori ai lui Hitler, ca Vintilă Horia, afirmând că ar fi fost, chipurile, ”repere morale”, fără ca mai-marii statului să evite numirea lor, la sfatul unor consilieri neaveniți, în funcții publice.

Și n-ar fi fost nevoie de toate acestea ca să ne edificăm. E suficientă lectura maselor de postări doldora de iudeofobie din rețelele sociale și din marginea comentariilor marilor publicații, pentru a înțelege cât de importantă ar fi o comemorare judicioasă a Holocaustului. Una care să contribuie la blocarea, pe viitor, a unui nou derapaj liberticid, conducând spre totalitarism și, de regulă, inevitabila crimă în masă. Și care să-i reducă ispita.

Sensul comemorării și tragedia, ca sursă de umor

În acest context, Holocaustul, să ne înțelegem, nu-i privește defel doar pe evrei și pe romi, ca victime. Ori popoarele făptașilor. Privește întreaga suflare omenească, pe homo sapiens în genere, de vreme ce i-a devoalat cetățeanului occidental, trăind într-o veche civilizație, la două veacuri de la debutul iluminismului, imensul potențial de barbarie și cruzime.

Toate acestea nu par a fi deloc de râs. Cu atât mai mult cu cât a comemora victimele unor crime, precum cele comise în Holocaust e un act cheie de igienă morală, politică și istorică, un act nu doar educativ, ci în stare să exorcizeze, dacă e judicios, înțelept și bine făcut, demonii ucigași ai fanatismului din inima societății.

Și totuși, un ziar israelian se întreba la 8 aprilie, într-o discuție cu o expertă transmisă de Yom HaShoa, pe marginea unor manifestări în rețelele sociale, dacă ”se poate râde de chestiuni legate de Holocaust?” Dacă nu ”e prea devreme”, cum aprecia șeful moderatoarei discuției purtate sub auspiciile publicației ”Times of Israel”.

Mi s-a pus aceeași întrebare în 1997, în cadrul unei discuții publice, difuzate de canalul pentru tineret al WDR, principalul post regional german, de radio și televiziune, pe marginea premierei peliculei lui Roberto Benigni, ”Viața e frumoasă”. Am toată înțelegerea pentru răspunsul afirmativ al multora la această chestiune. Dar am contestat atunci, spre surpriza unor scorțoase și apodictice personalități culturale, invitate la discuția cu tinerii spectatori, ideea că, în confruntarea cu neomenia, există subiecte care să justifice, mai cu seamă în artă, tabuuri și ritualizări osificante ale memoriei. Vorba lui Terențiu, reluată memorabil de Nichita Stănescu: ”sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”.

Dar râsul în legătură cu o tragedie și un cataclism uman și civilizațional de proporțiile fără egal ale Holocaustului? Depinde, zic. Depinde cum. Depinde de intenții. Plasarea în derizoriu a antisemiților, a unui Hitler, care, ”refugiat după război în Israel nu reușește neam să găsească un loc de parcare la Tel Aviv”, e nu doar o realitate actuală, cotidiană, într-un stat evreiesc în care memoria Holocaustului și a lecțiilor lui esențiale e la fel de vie și vitală ca umorul. Râsul le-a fost evreilor, ca de altfel și românilor tiranizați de Ceaușescu, o excepțională armă de apărare și un scut al rezistenței în vremuri grele, de prigoană. Hazul de necaz. Nu s-a domolit nici măcar în ghetou, în timpul exterminărilor evreilor europeni de către naziști și aliații lor fasciști, ori sub Stalin, în epoca în care se pregătea deportarea în Gulag, a ”sioniștilor”și cosmopoliților”.

Dimpotrivă, s-a întețit. În podul casei olandeze din Amsterdam, în care se ascundea de naziști, înainte de a fi denunțată, deportată împreună cu familia și asasinată la Bergen Belsen prin regimul de exterminare la care au fost supuse ea și sora ei, Anne Frank râdea cu plăcere. În hohote râdea.

Ar fi absurd să i se ceară râsului să amuțească azi. Or, exact asta i se cere și comediei, și libertății de opinie și de exprimare, în virtutea corectitudinii politice, pe care o acuzau, între alții, pe drept, atât genialul Mel Brooks, cât și fabulosul John Cleese.

Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui ripostat riguros și viguros antisemitismului, negaționismelor și propagării miturilor și teoriilor conspirației iudeofobe, rasiste, xenofobe, anticreștine, islamofobe, ori, pur și simplu, extremiste. Ci doar că, dacă vrem să înțelegem câte ceva din cele mai negre capitole ale istoriei omenești și să ne educăm cu oarecare succes copiii, astfel încât să știe să evite reeditarea lor, libertatea și umorul nu trebuie mazilite irevocabil nici măcar din sfera foarte delicată a memoriei exterminărilor în masă.

Mă opresc aici, pentru că se bate tare la ușă. Ar putea fi poștașul. Ori, vorba Annei Frank, Gestapoul. Deja? Din nou? Până când? Nu mai vreau! Așa un text la Deutsche Welle? Mai lăsați-mă în pace! Cortina!