Când drepturile omului devin antagonice

Presa a luat energic partea „pacientei”, punând la zid sistemul medical. Colegiul Medicilor din România, deşi a evitat să abordeze cazul direct, a invocat legitimitatea obiecţiei de conştiinţă, iar Parchetul a rămas tăcut. Şi cu toate acestea cazul a făcut vâlvă, deoarece atinge un punct vital din chiar sistemul juridic al Drepturilor omului.

Pe scurt, o femeie însărcinată în şase luni a cerut să avorteze de teamă că va naşte un copil cu sindromul Down. Personalul de gardă i-a administrat anumite injecţii, dar se pare că a lăsat-o apoi singură cu soţul ei, care a fost nevoit să o asiste el însuşi în momentul cel mai dramatic. Ulterior soţul pacientei îl va acuza pe medicul de gardă că a refuzat să participe pentru că este credincios musulman. Soţii care se consideră lezaţi şi-au exprimat clar intenţia de a intenta împotriva medicului o acţiune penală.

În ciuda faptului că nu avem un caz evident de refuz pe motive de conştiinţă, de vreme ce avortul s-a produs totuşi, modul cum au fost relatate faptele aduce în prim plan întrebarea dacă medicul are dreptul de a refuza o operaţie sau tratament care contravine credinţei sale religioase.

Raportul McCafferty

Dacă la Bucureşti dezbaterea este abia iniţiată, în Europa ea are deja un lung istoric. Anul trecut socialista britanică Christine McCafferty a propus în cadrul Consiliului Europei o rezoluţie menită să-i oblige, prin lege, pe medici să renunţe la convingerile lor de natură etică şi să ofere pacienţilor toate serviciile cerute, incluzând aici avortul şi sinuciderea asistată medical.

Raportul pornise de la observaţia că, deşi avortul este un drept legal în multe ţări europene, totuşi în practică apar restrângeri care decurg din invocarea obiecţiei de conştiinţă. Christine McCafferty a susţinut însă că obiecţia de conştiinţă nu ar trebui să prevaleze asupra obligaţiei legale de a acorda pacientului îngrijirile medicale solicitate.

După ample dezbateri, proiectul de raport a fost modificat în aşa fel încât a ajuns la concluzia contrară. În 7 octombrie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat o rezoluţie potrivit căreia ”Nici o persoană, nici un spital, nici o instituţie nu poate fi trasă la răspundere sau discriminată în vreun fel din cauza refuzului de a practica, găzdui sau asista la avort, eutanasie sau oricare alt act care poate provoca moartea unui fetus sau embrion uman, sub nici un motiv.”

Participarea reprezentanţilor României la aceste dezbateri a fost foarte slabă, dar au existat totuşi intervenţii din partea Asociaţiei Pro Vita Bucureşti (la care s-au alăturat mai multe organizaţii cu scopuri similare) şi care au susţinut prin memoriul înaintat APCE că „avortul - în special avortul „la cerere” - nefiind un drept fundamental recunoscut de Convenţie, nu poate fi pus în balanţă cu dreptul fundamental la obiecţia pe motive de conştiinţă”.

Sistemul juridic are nevoie de temeiuri tradiţionale

Într-adevăr, problema este aceea a antagonismului care poate apărea între „drepturi”, cel puţin atâta vreme cât li se acordă un statut de egalitate.

Dacă se admite că avortul este un drept al femeii, (unul care, ca orice drept poate fi restrâns în anumite situaţii), atunci el vine în contradicţie cu dreptul la libertatea de conştiinţă şi la libertatea religioasă. Impasul este major, riscând să arunce în aer întreaga construcţie juridică a Drepturilor omului.

În orice caz, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a pus frână acestor evoluţii progresiste care instituie tot mai multe „drepturi”, repliindu-se deocamdată pe un aliniament tradiţional.

Politica românească a evitat până acum subiectul şi continuă să stea departe de aceste dezbateri explozive. Totuşi este de semnalat că subiectul avortului îşi face loc în discursul unor politicieni mai tineri, care nu au cunoscut mentalitatea „eliberatoare” a decretelor FSN din decembrie 1989. De exemplu, luni 11 aprilie, fostul ministru al Culturii, Teodor Paleologu, a propus în cadrul competiţiei interne din PDL un program politic în care semnalează că „nici creştin-democraţia nu e de la sine înţeleasă într-o ţară marcată de atâta egoism, în care numărul preocupant al avorturilor contrazice declaraţiile de credincioşie”.

Dar chiar şi politicienii care asumă declarativ creştin-democraţia par foarte timizi când vine vorba de subiecte atât de delicate, temându-se probabil, să nu-şi compromită şansele electorale.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz