Cum sunt numiţi judecătorii la ÎCCJ

Ministerul de Justiţie nu a ascuns că dezaprobă modul în care sunt promovaţi judecătorii la cea mai înaltă instanţă. Dar destui magistraţi s-au declarat la rândul lor decepţionaţi de un sistem care încurajează relaţiile de grup în detrimentul valorii profesionale. S-a creat aşadar o dublă presiune, care ar putea conduce în cele din urmă la reformarea sistemului.

În Parlament se discută în aceste zile o lege promovată de MJ, care propune ca numirea judecătorilor la ÎCCJ să se facă prin concurs organizat de CSM, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii. Rolul CSM ar fi de fapt cu totul modest, căci juriul ar fi alcătuit din persoane din afara Consiliului. Chiar dacă CSM îi desemează pe examinatori, ei sunt la rândul lor supuşi unor reguli dictate de modul de desfăşurare a concursului.

Astăzi, dimpotrivă, CSM are un rol absolut şi exclusiv în promovarea judecătorilor la cea mai înaltă instanţă. Aşa cum s-a văzut recent, candidaţii sunt supuşi unui fel de examinare orală în cadrul CSM, pe care maliţioşii o numesc „interviu”. S-a mai spus că ar fi vorba de o simplă conversaţie amicală, în care întrebările nu ar avea o deplină relevanţă.

Problema este însă mai complicată. În principiu, când e vorba de jurişti aflaţi pe trepte înalte de experienţă profesională, un „interviu” poate fi cu totul relevant. O conversaţie purtată între specialişti e suficient de complexă pentru a surprinde nu doar problematica tehnică, dar şi aspectele mai delicate care ţin de calitatea umană a candidatului. De altfel, acesta nu este niciodată un simplu necunoscut, el fiind nevoit să parcurgă, în prealabil, mai multe trepte în ierahia profesională.

Aşa ar sta lucrurile într-o lume bine aşezată. Dar în România CSM este un organism foarte nou, contestat din toate direcţiile şi animat de pulsiuni contradictorii. CSM nu are autoritatea morală şi profesională pe care ar pretinde-o poziţia sa în sistemul insituţional al Justiţiei.

S-a spus de multe ori că CSM funcţionează mai curând ca un sindicat al magistraţilor decât ca o guvernanţă etică. Cert este că modul în care au fost promovaţi în ultimile rânduri judecătorii la ÎCCJ este contestat din multe direcţii, inclusiv în forurile europene care supraveghează reforma din România.

Noua lege caută de aceea să înlocuiască un sistem „subiectiv” de promovare cu unul „obiectiv”. Dar este şi o luptă pentru putere. CSM nu e dispus să renunţe aşa uşor la prerogativele dobândite şi a propus amendamente menite să-i redea forţa de decizie. Iar Guvernul, la rândul său, ar dori să aducă în cadrul ÎCCJ propria viziune privitoare la soluţionarea dosarelor de corupţie.

Este posibil ca Guvernul să-şi impună în Parlament punctul de vedere, dar nu este deloc sigur că un sistem aşa zicând „obiectiv”, bazat pe criterii bine definite, este mai bun decât unul „subiectiv”, bazat pe discernământ.

În SUA, de exemplu, judecătorii la Curtea Supremă sunt pur şi simplu numiţi de Preşedinte (cu aprobarea Senatului) şi fără să existe criterii formale precise pe care un candidat ar trebui să le îndeplinească. După cum în Franţa, al cărei model a contat mult în noua arhitectură instuţională românească, judecătorii la Curtea de Casaţie sunt numiţi de Preşedinte, la propunerea CSM.

În România însă, nicio regulă de selecţie nu mai funcţionează cu adevărat. Aici pare să se manifeste, pe mai departe, o criză mai profundă, care se trage din felul în care regimul comunist a răsturnat brutal toate ierarhiile umane, făcând uitate înseşi criteriile nescrise ale aprecierii oamenilor.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu