Cum cenzurează serviciile secrete istoria
1 iunie 2022
Profesioniștii secretelor s-au insinuat printre legi și au reușit nu doar să pună deoparte documente importante, ci să le și distrugă, în așa fel încât cercetătorii să nu aibă la îndemână toate informațiile pentru a creiona o istorie reală, ci doar datele pentru a scrie povestea istorică dorită de servicii.
Ce vor, oare, să ascundă serviciile, ce s-a întâmplat în decembrie 1989? Cum s-a construit fundația putredă a noii republici, după răsturnarea dictaturii? Cum au venit la putere primii lideri politici după 1990 și ce fel de rețele i-au susținut? Ce state au fost implicate în schimbarea regimului și pe ce pioni autohtoni au mizat? Cine sunt cei care au pus mâna pe activele fostului regim? Cum s-au îmbogățit cei din a doua linie a nomenclaturii? Cum au fost puse la cale conflictele interetnice din Transilvania anilor 1990? Crimele împotriva minorităților dinainte de 1989? Sau fapte chiar mai vechi din anii 1980?
Mai mulți istorici au semnat o scrisoare deschisă privind îngrădirea accesului la documente cu valoare istorică din Arhivele Naționale ale României, inclusiv documente dinainte de 1990, deci mai vechi de 30 de ani.
El a explicat că o Hotărâre de Guvern (HG 585/2002) a încălcat Legea Arhivelor Naționale (Nr 16/1996) și le-a dat dreptul Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații al Ministerului de Interne (fostul Doi și Un Sfert) și Serviciului secret al Armatei „să dispună nu doar asupra documentelor proprii ci și asupra documentelor clasificate produse de autorități și instituții publice sau a marilor coloși industriali din perioada comunistă”. De fapt, aceste servicii au luat cu japca inclusiv arhive ale unor instituții publice ale fostului stat comunist și le-au pus sub lacăt. Istoricul Cătălin Botoșineanu vorbește despre distrugerea ilegală a unor astfel de documente și despre încălcarea Legii Arhivelor, care prevede declasificarea documentelor „secrete” la 30 de ani de la emiterea lor și la 50 de ani de la emiterea celor „strict secrete”. Autoritățile nu pun la dispoziția istoricilor informațiile care de jure ar trebui să fie declasificate în bloc, ci pentru fiecare document în parte e nevoie de proceduri separate.
Cătălin Botoșineanu spune că „un cercetător nu poate avea acces la documente clasificate produse înainte de Primul Război Mondial de către unitățile militare sau la actele legiunii de jandarmi din anii ’20, deși termenele lor de clasificare au expirat de jumătate de secol”. Nu există nicio justificare a serviciilor secrete în a ține ascunse astfel de documente. Sau, poate, ținerea sub sechestru a unor astfel de documente vechi de 100 de ani ar putea, la o adică, să fie un alibi pentru păstrarea unor informații din istoria mai recentă a țării. Istoricul vorbește, de pildă, despre dreptul de a ști „ce documente clasificate s-au produs la vizita președintelui Franței, Fr. Mitterand, la Iași, în 1991, sau a Papei Francisc, în 2019, în același oraș, ce informări au primit prefecții unor județe de la serviciile de informații”.
Documente prețioase din aceste categorii sunt puse la păstrare sau au fost deja distruse. Istoria nu mai poate așeza toate bucățile puzzle-ului pentru a afla cum funcționa statul în anii 1980, când femeile mureau pe capete din cauza avorturilor clandestine, iar mărturiile celor care supraviețuiau și ajungeau pe mâna Securității tocmai au fost arse de serviciile statului democrat 40 de ani mai târziu. Românii nu mai pot afla cum funcționa Securitatea în fabrici și uzine, fiindcă arhivele acestor întreprinderi au fost distruse.
De ce serviciile secrete din România ar vrea să ascundă ce s-a întâmplat acum o jumătate de secol? Cine a decis că anumite documente sunt inutile? Nu cumva există o legătură între vechii securiști și noii profesioniști ai serviciilor? O continuitate a sistemului care s-a păstrat prin legături familiale, de interese, de loialități. Generațiile de după Revoluție au fost bine mentorate de oamenii vechiului sistem. Ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad, se întâlnea periodic cu lideri SRI și cu politicieni de vârf până în 2016, cu puțin înainte de moartea lui. Comunitatea de informații autohtonă, integrată deja în NATO, avea încă de învățat de la bătrânul securist, cel care a ordonat măcelul de la Timișoara din decembrie 1989. Iulian Vlad era fața cunoscută a răului. Sub el au fost formați tineri care l-au admirat, care au format alți tineri într-o manieră similară într-un lanț nesfârșit. Altfel cum s-ar explica ceea ce se întâmplă azi cu arhivele?
Există un rău care nu a fost extirpat niciodată și care planează asupra prezentului. Serviciile vor să cenzureze ceea ce făcea Securitatea, să ascundă felul în care a continuat să opereze și după 1990.
La mai mult de 30 de ani de la căderea regimului comunist, în România, serviciile vor să cenzureze istoria.