Cum am trăit în Valea Jiului căderea Zidului Berlinului

Trenul tras la ultimul peron al gării centrale din Dresda e plin ochi. Pe linia de alături stă de câteva zile un alt tren, gol și nemișcat. Așa a venit ordinul, pe 4 octombrie 1989 - fără vreo explicație. Dar scopul e clar: nu trebuie să se vadă câtă lume se înghesuie în trenul care pleacă zilnic spre Cehoslovacia și Ungaria. Pe 6 octombrie, Berlinul tovarășului Erich Honecker urma să îi primească pe toți șefii partidelor frățești la marea aniversare a 40 de ani de la înființarea Republicii Democrate Germane. Printre ei, secretarul general a comuniștilor din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov, dar și Nicolae Ceaușescu, șeful absolut al României socialiste.

Trenul de Petroșani, cu vagoane spre libertate

Între timp s-a făcut noiembrie și vagoanele trenurilor ce pornesc spre sud, prin cheile Elbei, sunt în continuare zilnic supraaglomerate. În cei 50 de kilometri până la ultima stație dinaintea frontierei cu Cehoslovacia, ofițerii VoPo și TraPo - poliția poporului și poliția transporturilor - trebuie să verifice toți pasagerii, înainte ca la Bad Schandau să urce grănicerii și agenții securității statului, temuta STASI, a cărei principală misiune era să supravegheze viețile celorlalți. Toată lumea din tren are un singur scop: să ajungă în Ungaria și să profite de faptul că regimul reformist de la Budapesta a deschis granița cu Austria. Toată lumea, în afara lui Frank Tannhäuser.

Profesorul de fizică de la Facultatea de Mine de la Freiberg nu va coborî din acel tren la Budapesta. Trebuia să ajungă tocmai în România. „În vara lui 1989, mai mulți studenți de la Facultatea de Mine de la Petroșani și-au petrecut două săptămâni din vacanța de vară în RDG. Au locuit în căminele studențești, au lucrat câteva zile pe la diverse obiective industriale, au câștigat chiar și niște bani, iar la final au făcut un turneu prin mai multe orașe est-gemane. Trebuia să pregătesc contravizita a 5-10 studenți la Petroșani, în anul 1990. Urma să aflu dacă pot munci în minele de acolo și ce ar putea vizita”.

Jocul absurd al cenzurii

Noiembrie 1989 la Petroșani. Orașul trăiește și moare din huilă. Grosul localnicilor își duce viața din pâinea câștigată de pe urma extracției și prelucrării cărbunelui. Poluarea rezultată, în schimb, decide cât durează viața. În câteva zile începe congresul partidului comunist. Deși nimeni nu vorbește despre schimbările din restul blocului sovietic, e limpede că partidul se teme: străzile pe care minerii își duc între două șuturi crucea grelei meserii sunt ca o curte de închisoare. Milițieni în uniforme bleu-petrol, în ton cu starea cenușie a nației, însoțiți de civili în costume paramilitare verzi de gărzi patriotice, patrulează pe principalul bulevard al celui mai important centru minier al țării. În 1977, aici, în Valea Jiului, minerii au întrerupt munca în primul protest sindical din timpul regimului Ceaușescu și l-au blocat alături de ei, în subteran, pe șeful de atunci al Guvernului, Ilie Verdeț. Același regim Ceaușescu nu avea acum, chiar în preajma crucialului congres al partidului-stat, nevoie de un nou astfel de episod.

În căminele studențești din dealul Institutului de Mine a fost instituită stare de asediu. Picase pe capul prodecanului Nicolae Ungureanu, profesor de geologie, ghinionul de a supraveghea tot ce mișcă în micuțul campus studențesc din Petroșani pe perioada congresului. Dispozițiile primite la facultate frizau absurdul și pentru că, în urmă cu doar opt luni, peluza studenților de pe stadionul pe care Nicolae Ceaușescu a rostit ultima cuvântare în fața minerilor din Valea Jiului a fost cu greu ținută sub control. Nu s-au scandat tradiționalele sloganuri omagiale obișnuite la vizitele președintelui, iar portretele tovarășilor de la partid au fost distruse înainte de sosirea delegației oficiale. A fost un episod izolat, însă, chiar dacă, de jur împrejurul României, vechea gardă de dictatori comuniști începea să cadă, ca într-un joc de domino. Se ridicaseră chiar și românii din Moldova sovietică împotriva interdicției de a folosi limba maternă și scrierea latină. Alexandru Molovata era student în 1989 și a fost unul dintre cei care s-au pus atunci, la Chișinău, în calea tancurilor aliniate să defileze pe 7 noiembrie, de sărbătoarea revoluției sovietice din octombrie 1917: „Citeam singurul ziar din România care venea la Chișinău, Scînteia, și ascultam Radio România, dar nu înțelegeam cum se poate ca în jur totul să fiarbă, să cadă regimurile, și acolo să nu se vorbească despre nimic și să nu se întâmple nimic”.

La București, singura televiziune, care emitea două ore pe zi, radioul, controlat de același partid-stat, și toate ziarele îl proslăveau pe Ceaușescu. Din când în când apărea, din senin, câte un articol despre „mijloacele folosite de statele capitaliste pentru schimbarea caracterului puterii politice în țările socialiste”. Dacă nu ar fi existat televiziunile din fosta Iugoslavie, Ungaria sau chiar din defuncta Uniune Sovietică, posturi care se prindeau pe zeci de kilometri dincoace de graniță, în România, și care difuzau, unele mai demult, altele mai de curând, informații necenzurate, românii n-ar fi putut înțelege despre ce este vorba. Știrile externe din presa românească a vremii vorbeau despre „proliferarea nazismului în rândurile funcționarilor de stat” din RFG sau despre lipsa fondurile pentru cercetare în universitățile vest-germane și despre poziția lui Erich Honecker pe tema limitării armamentelor.

În perioada aceea, orice membru de partid era obligatoriu abonat la un oficios din cele două de circulație națională ale PCR. În anul 1989, Corneliu Vlad lucra la unul din ele, România Liberă. „Nu ai ce să cauți, nici în biblioteci, nici în arhivele instituțiilor puterii de atunci”, îmi spune. Vlad este unul dintre veteranii presei românești. A fost, înainte de căderea Cortinei de Fier, corespondent în Germania Federală și Austria, dar și în republicile comuniste din Asia de Sud-Est. L-am întrebat cum le-a fost comunicat să nu scrie nimic despre ce se petrecea în țările din Europa de Est și, mai ales, în Germania de Răsărit. Ordinele, mi-a spus, se transmiteau din gură în gură: „Nu se făceau stenograme, nu se dădeau circulare. Nu există nici o urmă scrisă a cenzurii. Pur și simplu, venea redactorul șef, Octavian Paler, pe care îl chemase la Comitetul Central al PCR tovarășul Dumitru Popescu-'Dumnezeu' (patriarhul cenzurii ceaușiste și șeful universității de cadre de partid Ștefan Gheorghiu - n.red.) să-i transmită exact ce i-a spus Ceaușescu: nu scrieți nimic! Sau dați o frază neutră, din Helmuth Kohl sau din Egon Krenz”. A fost, își amintește jurnalistul, „o sarabandă lungă, în acel an, de întineriri pe la toate partidele est-europene, oameni noi, care mai de care mai reformiști. Noi nu dădeam decât că au loc congrese de partid și sunt aleși cutare tovarăși, plus telegramele de felicitare transmise de sau lui Ceaușescu. Nu foloseam termenii de glasnost sau perestroika. Discursul a fost dictat chiar de Ceaușescu, întrebat de presa străină: noi am făcut încă din 1965 ceea ce fac acum ceilalți, am înnoit atunci partidul, am abolit cultul personalității și nici nu am ucis pe nimeni pe care ar trebui acum să-l reabilităm. Ăsta era mesajul, ăsta era răspunsul de la București pentru tot ce se întâmpla în jurul României”.

O țară ca un peron pustiu și înghețat

La Budapesta, Frank Tannhäuser a rămas singur în tren. Și tot singur s-a trezit și pe peronul din Petroșani. Nu l-a aștepat nimeni. În micul oraș dintre munți nu i-a fost prea greu să afle drumul până la Institutul de Mine - unde toată lumea a fost surprinsă de vizita est-germană. Nevoită să improvizeze, conducerea facultății a căutat vorbitori de limbă germană printre studenți. Și, iată-mă, un student care începuse la limită anul doi după un tur de forță prin maximul de restanțe posibile, scos de la cursuri pentru a traduce discuțiile din biroul rectorului sau invitat la cinele organizate din rezeva caselor de oaspeți ale partidului. Despre politică nu s-a vorbit nimic. De altfel, profesorul Tannhäuser însuși nu știa exact cum au evoluat lucrurile de la plecarea sa, nu știa dacă Germania de Est în care se va întoarce va mai fi Germania de Est din care plecase. Rămăsese cu știrile în urmă, pe peronul din Dresda. „Locuiam pe atunci în Karl-Marx-Stadt, astăzi Chemnitz. Iar Leipzig, epicentrul protestelor, nu este departe”, își amintește bărbatul, astăzi pensionar. „Chiar și fără televizor eram tot timpul la curent cu ce se întâmpla acolo, la demonstrații, câtă lume participa și ce solicitări aveau. Scopul era reformarea RDG din fundamentul ei și înlocuirea acelor bărbați îmbătrâniți din Biroul Politic, aducerea în locul lor a unor oameni tineri și cu idei proaspete. Apelul la reunificare a venit mult mai târziu. Dar ne era, zi de zi, teamă că armata, poliția și, mai ales, trupele sovietice își vor pierde la un moment dat răbdarea”. O teamă, de altfel, justificată: nu trecuse decât o vară de la tragicele evenimente din Tien An Men.

Camera de hotel în care profesorul est-german de fizică a locuit la Petroșani a fost o mică Românie pe care o descoperea pe pielea sa: „Oamenii de pe stradă păreau apăsați și deloc zâmbitori. Era și frig și se făcea devreme întuneric. Cei pe care i-am întâlnit au fost cu toții foarte prietenoși, dar am simțit din plin criza energetică și lipsa informațiilor la televizor. Șocul cel mare fusese însă la intrarea în țară. În RDG nu am primit bani pentru această deplasare, ci sfatul de a cumpăra de acasă cafea, ciorapi și alte lucruri pe care să le vând la prima oprire a trenului în România. Și chiar așa s-a întâmplat, imediat după graniță: în cinci minute vândusem totul. Aveam de acum bani românești, dar am și înțeles cât de multe le lipseau românilor. Urma să mă conving la Petroșani că în magazine nu prea era nimic de cumpărat. Erau mult, mult mai puține produse decât în RDG”.

Șoferul care aduce vestea

Casa din Petrila, oraș satelit al Petroșanilor, a prietenei mele din acea perioadă de studenție avea bucătăria în partea din spate a curții, departe de stradă. Era locul în care ascultam seara, pe ascuns, posturile de radio străine, interzise de regimul Ceaușescu. Spre deosebire de profesorul german, izolat într-o țară a cărei limbă nu o cunoștea și fără a putea da măcar un telefon acasă, aveam astfel posibilitatea să aflăm ce se întâmplă la Berlin. Petre Iancu era atunci, ca și astăzi, una dintre vocile Deutsche Welle în limba română. „Conducerea radioului primise un pont și m-a trimis de la Köln la Berlin, așa că am relatat în direct, chiar de pe Bernauer Straße. Mă aflam chiar în mijlocul mulțimii de est-germani călare pe Zid, între grănicerii redegiști și pompierii din Berlinul de Vest. M-am dus apoi la Checkpoint Charlie și am vrut să trec în RDG. Nu m-au lăsat. Fluxul era unidirecțional: est-germanii aveau voie să intre în Vest, dar, pentru autoritățile comuniste, orice vestic avea un potențial subversiv. Așa că m-au întors din drum”.

„Știți ce se întâmplă zilele acestea în țara dumneavoastră?”, l-am întrebat pe profesorul Tannhäuser, într-un moment al uneia din ultimele cine din acea toamnă a lui 1989, când gazda sa, profesorul de geologie Grigore Buia, plecase la toaletă. „Da”, mi-a răspuns, „m-a informat șoferul român al microbuzului care ne-a adus aici”. Nu știu nici astăzi, după 30 de ani, dacă șoferul acela, care tocmai stătea cu noi la masă și părea că nu ar cunoaște vreo limbă străină, chiar a vrut să-l informeze sau culegea informații.