Cristian Mungiu despre bunica sa basarabeancă

Faima cunoscutului cineast și tematica cărții au asigurat o afluență mare de public, iar felul cum a vorbit la această întâlnire Cristian Mungiu ne-a ajutat să-l descoperim ca pe un excelent povestitor, care pune pasiune și însuflețire în ceea ce spune și-și amintește.

Sunt numeroși artiști, oameni de cultură români cu ascendență basarabeană. Orice asemenea descoperire, făcută mai ales după căderea comunismului, când s-a putut vorbi fără restricții despre originea unor familii, provoacă bucurie între Prut și Nistru, ne face să înțelegem ce „brazdă mănoasă” a fost Basarabia în perioada interbelică și cât de nedreaptă s-a dovedit a fi istoria, întrucât cei care s-au refugiat în Vechiul Regat în iunie 1940 au scăpat, chiar dacă ulterior au dat peste un alt regim comunist, în timp ce mulți dintre cei ce-au rămas, pentru că nu i-a lăsat inima să-și abandoneze vetrele, s-au pierdut în negura Siberiei, ca să nu mai spunem de greul tribut de sânge pe care l-au plătit românii în cel de-al Doilea Război Mondial, luptând când pe un front, când pe altul, sau, precum în particular, basarabenii, când într-o armată, când în cealaltă.

Destine contorsionate

„Scriu rândurile acestea într-un moment când mă apropii de vârsta Bunicii mele de când am început să am primele amintiri cu ea. Mi se părea bătrână pe atunci, cum ți se par obligatoriu bunicii când ești copil. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

Este mărturisirea pe care o face Cristian Mungiu în Cuvântul Înainte al volumului său, împovărat de urgența de a da la tipar memoriile bunicii sale. Războiul din Ucraina a pus presiune suplimentară pe această decizie, pentru că dintr-odată trecutul totalitar, ce părea îngropat, revine, reactualizând blestemul geografiei.

În prima parte a cărții auzim vocea bunicii, Tania Ionașcu, născută Cepalo, povestind despre familia ei, relativ înstărită, despre necazuri, boli care secerau fără milă, despre obiceiurile comunității. Nepotul ei a înregistrat-o cu fidelitate, respectându-i stilul, simplu și esențializat. Spune bunica Tania:

„Bunicul a murit când eu aveam doi ani. Mi-aduc aminte de o fotografie de-a lui, făcută acasă la ei, în satul din Grecia. Stătea în picioare, cu o tulpină lungă în mână, pe o colină golașă și însorită, în fața unui măslin. Alături de bunicul Stavro, în picioare, era tatăl lui, dar prea multe nu puteai să spui despre el, căci fotografia era roasă în dreptul chipului său. Amândoi aveau tălpile goale și își țineau mâna în fața ochilor, să se apere de soare.” (p. 15)

Sau: „Tatălui meu îi ziceam Papa. Era născut în 1885, tot în Basarabia, într-o comună nu departe de Cahul, zisă Crihana (...) În fiecare zi, după masa de prânz, Papa mergea la Bunica Elisabeta, să-și bea cafeaua. Stătea cu ea și cu ceilalți frați, Constantin și Mihai, la vreuna dintre măsuțele din fața hanului, așezate pe trotuar, la strada mare, și se uitau la lume. Fumau niște țigări lungi pe care și le răsuceau singuri din foițe și tutun. Mama era geloasă. Ea traversa arareori curtea, deși erau frații ei. Se certa însă mereu cu ei, în special de la bani. Doar de Paște încerca să se abțină, deși la biserică nu mergea.” (p. 30)

Pe același ton, calm și precis, ca după o meditație îndelungă, în care toate lucrurile au fost analizate și puse pe rafturi, bunica Tania Ionașcu povestește despre invazia rusească, despre fratele Costică, căruia i s-a pierdut urma, despre mama, care nu a vrut să treacă Prutul neîndurând-se să-și lase covoarele și a fost arestată, ca și Papa, soțul ei. Vorbește despre Petre, tânărul ostaș, cu care s-a căsătorit, provenit dintr-un sat de răzeși de lângă Bârlad. După război, refugiată în Moldova din dreapta Prutului, tânăra familie au cumpărat o casă la Iași, în care locuise o vreme Constantin Stere, și care avea într-una din odăi și un mic observator astronomic.

Calvarul unui ostaș român

Paginile cele mai tulburătoare din amintirile bunicii Tania Ionașcu sunt despre soțul ei, locotenentul Petre, care a supraviețuit miraculos, deși a fost în câteva rânduri la marginea morții. După semnarea armistițiului, în august 1944, mare parte din ostașii români au fost făcuți prizonieri, iar dacă încercau să fugă de sub escortă erau împușcați. Cum era să o pățească și Petre, după ce el și alți camarazi fugari fuseseră prinși:

„Era o casă mare în mijlocul satului, cu cerdac și cu multă lume adunată în curte. (…) Au așteptat ceva vreme în curte până a venit procurorul. I-a măsurat din priviri, a intrat în clădire și a rămas acolo. După un timp a ieșit un om și le-a zis că părea că au decis să-i execute atunci, pe loc, că erau dezertori. I-au mânat către zidul casei și i-au așezat unul lângă celălalt, cu spatele la zid. Nu puneau mâna pe ei, n-aveau curaj să se apropie prea tare, le strigau de la distanță ce să facă. Zidul dintre ferestre era prea îngust pentru toți, așa că pe Petre l-au trecut în partea cealaltă de geam, singur cu ditamai zidul în spate. Câtorva dintre cei care se perindaseră mai înainte prin curte le-au fost aduse puști și muniție. Se așezaseră pe jos în fața lor și le încărcau. Unii aveau niște brasarde pe braț. Cineva a strigat să fie duși copiii de acolo. Îi țineau așa la zid și îi fierbeau. Era altfel decât ți-ai fi închipuit. Erau oameni care își vedeau de treaba lor prin ogradă, copiii continuau să se joace în curte, doi cai de la căruță fuseseră lăsați liberi și acum pășteau pe lângă ei, scuturând din umeri să alunge muștele…” (p. 98)

Până la urmă  au fost iertați, dar se putea întâmpla și altfel. Viața și moartea țineau de hazard, sau de moftul unui procuror sovietic care n-avea să dea socoteală nimănui.

Fără întoarcere

Două voci, două registre, cum spuneam, se împletesc în acest volum. Vocea bunicii este urmată de cea a nepotului – Cristian Mungiu ne prezintă o adevărată narațiune despre copilăria sa petrecută alături de bunici, unde textul are o altă frazare, mai complexă, mai elaborată...

Bunica Tania Ionașcu și-a revăzut în cele din urmă, în 1990, locurile în care s-a născut, acolo, la Cahul, însă casa părintească, acum i s-a părut mică, nesemnificativă. Totul coborâse la o scară mult mai modestă. A fost atât de dezamăgită bunica de vizita ei la baștină, după 5 decenii, încât a hotărât să nu mai meargă niciodată în Basarabia.

Ne putem întoarce noi, grație unor cărți ca aceasta, care salvează o umanitate pierdută, dacă are noroc de un cronicar talentat. Tania Ionașcu l-a găsit în persoana nepotului său.

Autor: Vitalie Ciobanu