Corneliu Coposu, un om între oameni

Se împlinesc azi 26 de ani de la moartea președintelui PNȚCD Corneliu Coposu. A fost singurul om politic pe care l-a avut România postdecembristă. Afirmația poate părea năstrușnică, ruptă din ignoranța celui care a rostit-o, și e sortită, sunt conștient de asta, celor mai vitriolante și revanșarde imprecații ale chibiților de pe Facebook sau de pe alte rețele de socializare.

Să mă explic. Președintele PNȚ, ulterior PNȚCD, a fost un om politic iar nu politician, cum sunt toți corifeii politicii șmechere, cu susul în jos, pe care i-a dat România tranzitorie spre nicăieri din decembrie ’89 și până azi. De la Ion Iliescu la infractorul Liviu Dragnea. De la CV Tudor la Diana Ivanovici-Șoșoacă. De la controversatul, dacă nu dubiosul Radu Câmpeanu la Ludovic Orban și Florin Cîțu. Toți aceștia împreună cu mii de politicieni de carton sunt un opis al macheavelismului combinat cu politica struțului și cu clientelismul care le umple buzunarele cusute sub căptușeala surtucului de senator, deputat, primar, președinte de consiliu județean – și lista dregătoriilor continuă până la cea mai umilă funcție din desfășurătorul de cadre al tuturor partidelor.

I s-a spus „seniorul“ sau „președintele moral“ al României

Corneliu Coposu a fost singurul om politic ale cărui vorbiri, într-un limbaj de o rezonanță biblică, nu puteau fi întoarse pe toate fețele, așa cum oamenii cu scaun la cap procedează în fața discursurilor patriotarde, demagogice, golite de conținut ale politicienilor de ieri și de azi.

Criza politică din ultimele luni o confirmă. Asistăm neputincioși la un joc de șah care nu se mai termină, împănat cu nenumărate reprize de barbut pe care le joacă liderii politici bolnavi de putere din toate partidele parlamentare. Patriotismul e clamat nu doar de Șoșoacă și de AUR, ci de toți corifeii demagogiei bățoase, răsunătoare precum o cutie goală de conservă legată de coada pisicii. Patriotismul e jucat la ruletă, mizele sunt uriașe, iar politicienii de mucava se joacă cu soarta țării și cu viețile noastre.

Azi, la 26 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, fac un recurs la memorie pentru a reda aici cum definea președintele PNȚCD iubirea de țară:

„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.“

Alătur insertului de mai sus o frază otrăvită spusă de Ion Iliescu într-un interviu din 2015 la Digi24: „Corneliu Coposu era privit ca un om care vine să perturbe echilibrul structurilor create de Revoluția română”.

Fostul președinte al FSN, baciul unei majorități covârșitoare a poporului îndobitocit de comunism, nu a scos o vorbă despre cum Corneliu Coposu a fost scos cu o tanchetă din sediul PNȚCD în timpul primei mineriade, cea din 28-29 ianuarie 1990, pentru a scăpa de furia minerilor din Valea Jiului care înconjuraseră clădirea. Nici despre cum la a doua mineriadă, din 13-15 iunie, liderul țărăniștilor a trebuit să trăiască aceeași umilință în fața hoardelor de justițiari ai huilei din Valea Jiului.

Se spune că istoria nu iartă. Ba iartă, și încă cum. Iliescu Ion, acuzat de crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției, se plimbă și acum liber, în condițiile în care procesul se târâie de ani buni la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), care pe 21 mai anul acesta a retrimis dosarul procurorilor, respingând mai multe probe ca fiind neconcludente.

Destul despre inculpatul care a făcut cel mai mare rău României ieșite cu capul gol din dictatura lui Ceaușescu, o Românie a minerilor și a muncitorilor care au strigat „Noi muncim, nu gândim!“ și „Moarte intelectualilor!“

Am hașurat istoria hidoasă a fesenizării jertfei copiilor din decembrie roșu pentru a întregi imaginea umilințelor prin care a trecut singurul om politic, iar nu politician, cum spuneam mai sus, Corneliu Coposu. Cel pe care propaganda fesenistă l-a acuzat că în timp ce românii, „oamenii de bine“ au mâncat salam cu soia în regimul ceaușist, liderul țărăniștilor a stat la Paris, unde mânca icre negre și tot felul de bunătăți culinare.

Alătur, în spiritul gândirii Seniorului, o altă voce, fără maimuțărelile politicienilor de azi: vocea Regelui Mihai, cel care a rostit în urmă cu zece ani în aula Parlamentului României memorabilul legământ de credință și de dragoste de țară:

„Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri“.

Înțeleg unii precum Șoșoacă, Marcel Ciolacu, George Simion, Florin Cîțu, Dan Barna, Klaus Iohannis, Aurelian Pavelescu, cel care a făcut ce mai rămăsese din partidul lui Iuliu Maniu și Corneliu Coposu praf și pulbere, tâlcul acestui legământ de credință al Regelui? E desigur o întrebare retorică. O investigație plină de amărăciunea răspunsului.

Corneliu Coposu a fost însoțit pe ultimul drum de sute de mii de oameni, nu doar din București, ci din toate zonele țării și chiar din afara patriei noastre tranzitorie de trizeci și unu de ani spre nicăieri. Și asta, pentru că fesenismul locuiește în fibra celor mai mulți dintre români. În lipsa ideologiilor, și de stânga, și de dreapta, mlădițe și jnepeni feseniști cresc robust la sânul tuturor partidelor. Alianțele politice au fost și sunt mereu șubrede, pentru că microbul clientelismului și al securismului virusează orice demers de bună credință.

Spunea Corneliu Coposu: „Negociem orice, dar nu negociem principii“.

Închei acest recurs la memorie cu un insert care dă seama de clarviziunea celui care a fost singurul om politic pe care l-am avut, într-o mare de politicieni și ageamii, și nesătui de bani și de putere:

„Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se afle și la stânga, și la dreapta eșichierului politic“.

Așa e, domnule Corneliu Coposu. Termenul e deja expirat. Fesenismul stăpânește România ca o plagă care nu se mai vindecă. Poate că îi vor găsi leacul copiii noștri. Sau, dacă nici ei, poate nepoții noștri.