Lupta lui Assange

Julian Assange este un egocentric antipatic, ce să mai vorbim. Un tip care a întins la maximum răbdarea susţinătorilor săi britanici încă de acum mulţi ani de zile. Apoi, de când a început să fie suspectat că s-ar fi implicat în publicarea corespondenţei electronice a candidatei Hillary Clinton, acţiune care, probabil, a dus la înfrângerea ei în scrutinul prezidenţial din SUA, reputaţia lui de erou al transparenţei pe Internet, s-a cam dus pe apa sâmbetei. Mai nou, criticii săi îi atribuie prietenii atât cu Trump, cât şi cu Putin. Australianul a dezavuat întotdeauna, ferm, aceste acuzaţii, dar nu a reuşit niciodată să alunge şi ultimele fărâme de suspiciuni care planează asupra-i. Însă nu despre asta este vorba.

Principiile de drept

În această poveste, accentul principal trebuie pus pe principiile fundamentale de drept. De ce? Pentru că, modul în care este tratat Assange, nu poate fi catalogat decât într-un singur fel: persecuţie politică. A fost limpede, de la bun început, că ancheta judiciară a suedezilor, nu prea stătea în picioare. Assange a fost acuzat de violarea şi hărţuirea sexuală a două femei, care s-au culcat cu el de bună voie. Ceea ce s-a întâmplat mai apoi în intimitatea camerei, nu poate fi dovedit. Oricum, n-a fost vorba despre violenţă. La tribunal, procurorii n-au putut decât să pună faţă în faţă relatările, menţionând că "el spune", respectiv "ea spune".

Cusătura cu aţă albă a acuzaţiilor împotriva lui Assange a ieşit în evidenţă în toate etapele urmării penale, inclusiv la Înalta Curte din Londra, unde australianul a cerut să nu fie extrădat în Suedia. Judecătorii britanici s-au extras din afacere prin invocarea independenţei de care se bucură colegii suedezi. Din punct de vedere formal, mandatul internaţional de arestare era valabil, iar Assange a reuşit, în final, să scape de extrădare prin refugiere în sediul Ambasadei Eduadorului din Londra. De ani de zile, el trăieşte aici într-o izolare aproape totală şi aşteaptă soluţionarea politică a cazului său.

Acum, aflăm că Suedia renunţă la anchetă. Abia în noiembrie 2016, după şapte ani de la începerea agitaţiei în legătură cu Assange, un procuror suedez a catadicsit să vină la Londra, pentru a-l chestiona pe fondatorul Wikileaks în ambasada ţării care i-a acordat azil în 2012. Deloc surprinzător, gestul suedezilor, n-a ajutat, defel, ancheta.

Povestea merge mai departe...

Cu toate acestea, deznodământul pronunţat în Suedia, nu deschide uşa casei din Hans Street, în faţa căreia aşteaptă o pleiadă de jurnalişti. Poliţia britanică a anunţat că, imediat cum va apărea în pragul uşii, Julian Assange va fi săltat. Motivul fiind nerespectarea condițiilor impuse eliberării pe cauțiune - delict pentru care sancțiunea poate merge de la o simplă amendă și până la un an de închisoare - sau faptul că mandatul internaţional încă este în vigoare? Explicaţiile nu sunt foarte clare, însă intenţiile nu lasă loc de îndoială: din motive necunoscute, autorităţile nu vor să-i dea pace lui Assange.

Nu trebuie să ai convingeri conspiraţioniste pentru a observa că, în acest caz, sunt implicate puteri întunecate. Assange are motive serioase să se teamă de noua administraţie americană. Republicani cu mare greutate politică cer deja aruncarea în puşcărie a lui Julian Assange; circulă şi zvonuri că s-ar pregăti punerea lui sub acuzare. Guvernul britanic nici nu confirmă, nici nu infirmă emiterea unui mandat de extrădare pe numele australianului.

În acest caz s-au depăşit limitele. Nu trebuie să-l placi pe Assange sau să consideri legitime dezvăluirile făcute de Wikileaks, pentru a-i acorda acestuia dreptul la un proces transparent şi corect, care să respecte principiile unui stat de drept. Lupta împotriva lui este dusă în dispreţul acestor principii şi miroase foarte mult a răzbunare. Astfel de apucături vedem în Turcia lui Erdogan. În Uniunea Europeană, ele nu sunt permise. Or, Marea Britanie încă este membru al Uniunii. Vânătoarea împotriva lui Julian Assange a început să creeze impresia că asistăm la un caz de poliţie politică.