Comentariu: Tatăl pe care nu l-am cunoscut

Întotdeauna am visat să fac un interviu lung cu tatăl meu. Să vorbesc cu el câteva ore despre de toate, să pun întrebările care s-au adunat de-a lungul anilor. Dar de ce să mă grăbesc, îmi spuneam? Părea că aveam în fața noastră tot timpul din lume. O singură dată am putut să-i iau un interviu la televiziunea rusă RBC. Murise Margaret Thatcher, așa că l-am întrebat pe fostul meu redactor-șef dacă nu ar trebui să-l invităm pe tatăl meu într-o emisiune despre ”doamna de fier”. Era unul dintre puținii ruși care o întâlniseră personal, de mai multe ori.

Descoperiri ulterioare

Pe vremea aceea, tatăl meu se afla pe lista neagră a celor mai multe televiziuni din Rusia. M-am și mirat că s-a făcut o excepție. Ne-am sfătuit mult în ce fel să vorbesc cu el. Într-un final, am hotărât că îi voi face o scurtă prezentare, după care vom vorbi la "per tu" unul cu celălalt. Am vorbit în emisiunea live despre Margaret Thatcher, despre anul 1993, când aceasta a hotărât să viziteze Nijni Novgorod în loc de Moscova sau Sankt Petersburg, despre când și de ce a lăsat Hong Kong-ul Chinei, sau de ce era împotriva integrării europene. Pe YouTube se pot vedea și astăzi fragmente din această emisiune.

Nu mi-a fost dat să aflu multe despre tatăl meu, cât a fost în viață. De fapt, pe oamenii apropiați nouă îi percepem ca atare, fără să cercetăm îndeaproape viața, viziunile și meritele lor. După tragica lui moarte, l-am descoperit și eu, ca mulți alții. I-am recitit cărțile, am văzut din nou interviurile cu el, am întâlnit oameni care l-au cunoscut și care au lucrat cu el. Și am făcut câteva descoperiri.

De la putere, în opoziție

Știam, desigur, că tata fusese un excelent guvernator. A fost primul care a introdus în Rusia mica privatizare, prin care tirurile întreprinderilor de stat, de pildă, au fost preluate în propietate privată, a realizat reforma agrară, a construit drumuri, a inițiat programul ”locuințe pentru familiile militarilor”. Dar nu am știut niciodată că ziarele din toată lumea au scris despre guvernatorul din Nijni Novgorod și că orașul devenise un magnet pe harta Rusiei. Numai faptul că acolo apărea ziarul de limbă engleză "The Nishni Nowgorod Times" arată cît de vizitat era orașul de străini.

Tatăl meu nu era un mare cunoscător de oameni. O recunoștea și singur. Făcea glume sarcastice, că e ușor să te dai cunoscător de oameni – trebuie numai să-i urăști pe toți de la bun început. În final ai aproape întotdeauna dreptate și ești văzut ca bun psiholog. Ceea ce el nu era.

Dar tocmai el a fost primul politician care în 2006 a descris exact care va fi evoluția lui Vladimir Putin. În cartea sa, ”Confesiunile unui rebel” (2007) scria: ”Se face simțită nevoia unui nou tip de conducător. Ceea ce reflectă o nouă fază în dezvoltarea țării. Pentru că, ce este caracteristic pentru noua Rusie? Nostalgia imperială și mândria față de sine. (...) Este o fază de letargie în care poporul nu își dorește nici libertate de exprimare, nici democrație, sau drepturi mai multe. Și aici intervine Putin cu durerea lui fantomă față de căderea Uniunii Sovietice, cu visul său - chiar dacă nu întotdeauna reușit - de a acționa la nivel internațional, cu dorința lui exprimată în toate felurile, de a reface puterea Rusiei”.

Aceste rânduri au fost scrise cu mult înaintea războiului din Georgia, anexării Crimeei, a războaielor în estul Ucrainei și în Siria. Pe vremuri, în 2007, când economia era încă în creștere, nu voia mai nimeni să-l asculte pe tatăl meu. Se uitau la el cu superioritate, ca la un perdant din anii 1990 care nu și-a găsit locul în sistem. Dar astăzi, nu mai există niciun dubiu că în centrul politicii lui Putin stau poftele sale imperialiste.

Drumul meu

De când am crescut, tatăl meu a fost practic tot timpul în opoziție. Sunt peste 10 ani. În Rusia de astăzi este aventuros - și cum se vede - poți să-ți pierzi și viața, dacă ești în opoziție. Este soarta oamenilor care își urmează cu pasiune o idee. De aceea, opoziția în Rusia este atât de marginală. Ani de zile, diverși oameni au încercat să mă convingă că tatăl meu nu avea dreptate. Că ar fi o greșeală să-l critici pe Putin, că nimeni nu îi ascultă pe critici. Când am împlinit 30 de ani, redactorul șef al televiziunii RBC m-a felicitat, spunându-mi că am găsit un drum mai bun decât tatăl meu.

Întotdeauna am fost de partea democrației, realizând că Rusia se îndreaptă spre o direcție greșită. Dar prin anexarea Crimeei, mi-a fost imposibil să rămân pe acest ”drum mai bun” și să-mi păstrez discreția politică. Și așa a devenit acel martie 2014 ca o avertizare a unor evenimente tragice, ca un semn de rău augur. Îi spusesem demult mamei mele, că aceasta va fi ultima mea zi de naștere pe care o putem sărbători normal. Din păcate, temerile mele s-au adeverit. Moartea tatălui meu, cu un an înainte, m-a silit să merg pe singurul drum corect în viață: să nu mai fac compromisuri în chestiuni elementare, să rămân întotdeauna eu însămi. Dar tatăl meu nu va mai vedea asta niciodată.