O rachetă ca un balon de încercare

Ritualul se tot repetă de câţiva ani. Coreea de Nord provoacă prin teste militare, poporul îndoctrinat jubilează, vecinii Coreea de Sud şi Japonia protestează vehement şi se adresează împreună cu protectorul SUA Consiliului de Securitate al ONU, comunitatea internaţională condamnă testele, China se alătură de ochii lumii criticilor şi Phenianul este supus unor noi sancţiuni.

Noi sancţiuni? Dar cum să înăspreşti sancţiunile drastice adoptate deja împotriva statului asiatic în totală izolare? În acest fel nu se obţine nimic. Asta ştie şi Coreea de Nord, dar aşa funcţionează ritualurile. Într-un fel sau altul, Phenianul trebuie pedepsit.

Nici Trump nu riscă o escaladare

Înscriindu-se perfect în această logică, Phenianul a folosit racheta lansată recent pe post de balon de încercare, pentru a vedea cum reacţionează administraţia Trump în faţa unei astfel de provocări. Căci oricât ar fi de imprevizibil noul şef al Casei Albe, el nu poate risca o escladare a conflictului. Dar de ce să şi rişte? El se poate folosi de ocazie pentru a da asigurări vecinilor neliniştiţi Coreea de Sud şi Japonia de un sprijin american nelimitat şi, concomitent, pentru a le cere să preia mai multă răspundere în vederea propriei apărări.

Concret, asta înseamnă că sistemul american de apărare antirachetă THAAD, criticat vehement de China, va fi staţionat în Coreea de Sud iar diluarea constituţiei pacifiste a Japoniei, operată de guvernul naţionalist-conservator al premierului Abe, va fi tolerată. Şi, dat fiind că, întâmplător, premierul nipon tocmai a fost oaspete la Washington, Trump şi Abe au avut ocazia de a demonstra în faţa presei parteneriatul strategic ce-i uneşte. Ce poţi face în faţa unei astfel de ameninţări? Numai înarmarea are efect în faţa Coreei de Nord!

Dar, din perspectiva lui Trump mai există un vinovat, în afara Phenianului. Este vorba de China, protectoarea Coreei de Nord, care devine tot mai agresivă în regiune, dar care nu-şi exercită capacitatea de influenţă. Dar  Beijingul nu intervine fiindcă se teme de o eventuală intrare în colaps a statului  frăţesc comunist. Într-un astfel de scenariu, milioane de refugiaţi ar lua cu asalt graniţa comună. În plus, prezenţa militară americană ar deveni periculos de apropiată.

Specularea concurenţei sino-americane

Coreea de Nord foloseşte aşadar cu multă pricepere momentul prielnic. Ştie de concurenţa strategică dintre Washington şi Beijing, de provocările lansate voit de Trump prin ameninţarea unui război economic, prin punerea sub semnul întrebării a politicii Chinei unice sau prin criticarea expansiunii chineze în Marea Chinei de Sud. Tactica Phenianului, aflată în spatele testului balistic, este clară şi promite rezultat. Coreea de Nord nu va fi acceptată ca partener de negociere decât dacă se află într-o poziţie de forţă. Cine nu dispune de arme atomice este înlăturat de la putere. Aşa s-a întâmplat cu Ghaddafi în Libia sau cu Saddam Hussein în Irak. Dar cine desfăşoară un program atomc de felul celui iranian, acela este o forţă demnă de a fi luată în seamă şi cu acela este posibil să se negocieze un acord convenabil pentru toată lumea.

Totuşi, până acum SUA nu par să-şi dorească un astfel de târg. Washingtonul nu vrea negocieri directe cu guvernul de la Phenian, preferând o soluţie multilaterală, o continuare a tratativelor în şase. Ar fi bine să fie menţinut acest obiectiv. Ritualurile sunt de preferat în faţa acţiunilor unilaterale pe teren diplomatic minat, care mai mult ar dăuna. Şi Trump va realiza că numeroase teme nu pot fi soluţionate decât în cooperare cu China. Iar soluţia viabilă pentru Coreea de Nord va fi identificată doar în urma unei cooperări sino-americane bazate pe încredere reciprocă. Până atunci, Phenianul va mai provoca cu câte un test militar, pentru a se băga în seamă şi a-şi sublinia propria importanţă.

Alexander Freund